Grigore Pop-Elecheş, un tânăr universitar român care predă ştiinţe politice la Universitatea Princeton, toarnă apă rece peste pretenţiile europene ale guvernului de la Bucureşti.
Capital: Cum consideraţi că a modificat criza economică rolul FMI în Europa Centrală şi de Est?
Grigore Pop-Elecheş: Odată cu criza din 2008, FMI a revenit rapid la rolul central pe care îl jucase în anii ‘90 în multe din ţările în tranziţie, deşi rolul actual este diferit, atât fiindcă fondurile alocate programelor sunt cu mult mai mari decât în trecut (deci miza economică este mai mare de ambele părţi), cât şi pentru că actualele programe din ECE nu mai sunt atât de specifice reformelor post-comuniste ca în primii ani de tranziţie.
Capital: Care ar fi şansele de stabilitate, în contextul crizei economice, pentru actualul guvern?
Grigore Pop-Elecheş: Desigur că există riscul ca PSD şi PDL să încerce să folosească inevitabilele probleme şi nemulţumiri care apar în contextul unor asemenea reforme pentru a obţine avantaje electorale. Acest gen de jocuri politice mi se pare mai probabil şi mai periculos decât posibilele neînţelegeri ideologice datorate diferitelor orientări politice ale celor două partide.
Capital: Presa străină a calificat semnarea recentului acord de împrumut cu FMI drept o operaţiune de salvare…
Grigore Pop-Elecheş: În cazul în care acordul ar fi avut un scop pur preventiv, România nu s-ar fi folosit imediat de o primă – şi semnificativă – şarjă a fondurilor puse la dispoziţie de către Fond. În acest context, merită menţionat că, în ciuda unei îndatorări externe mai scăzute, poziţia României este semnificativ mai fragilă decât cea a Bulgariei, iar această diferenţă este în general pusă pe seama politicilor fiscale cu mult mai prudente ale guvernului bulgar în perioada de creştere economică rapidă din ultimii ani.
Capital: Ce mai înseamnă astăzi reforma pentru România?
Grigore Pop-Elecheş: Actualele reforme se deosebesc de cele din deceniul anterior, în sensul că poartă mai puţin amprenta tranziţiei spre economia de piaţă şi seamănă tot mai mult cu reformele pe care multe alte ţări în curs de dezvoltare le încearcă din vreme în vreme pentru a-şi restabili echilibrul economic intern şi extern. Prin urmare, dintr-un punct de vedere este vorba de o criză „normală“, deşi această normalitate diferă destul de mult de idealul european la care aspirăm. Politica economică din ţara noastră seamănă mai degrabă cu modelul sud-american, mai ales prin conturarea unori cicluri caracterizate de perioade de supraîncălzire economică acompaniate de creşteri excesive ale salariilor şi cheltuielilor bugetare, urmate de recesiuni profunde, ale căror efecte sociale şi politice sunt amplificate de limitările programelor sociale. Un asemenea model merge mână în mână cu fluctuaţii politice semnificative şi se pretează la tentaţii populiste de diferite feluri, cu programe guvernamentale excesiv de generoase în vremurile bune şi reacţii naţionaliste sau anticapitaliste în perioadele de criză.
