Jurnalistul Radu Tudor a povestit, în cadrul emisiunii “Dosare de presă” de pe canalul de YouTube al EVZ Capital, câteva dintre amintirile pe care le are din perioada Revoluţiei, dar şi imediat după, când era student la jurnalistică în Bucureşti şi s-a angajat la Evenimentul Zilei.
Radu Tudor a fost invitatul lui Mirel Curea la ediția de joi a emisiunii “Dosare de presă”. Printre altele, realizatorul de la Antena 3 a povestit despre perioada de după Revoluţie, când era student la Şcoala Superioară de Jurnalistică.
“Toţi banii pe care-i aveam în perioada 90-91 îi dădeam pe ziare”
“Eram un consumator uriaş de presă. Toţi banii pe care-i aveam în perioada 90-91 îi dădeam pe ziare. Eram un fanatic, pur şi simplu.
Plecam de la chioşcurile de ziare sau de la vânzătorii ambulanţi, care erau şi prin Piaţa Universităţii, la Piaţa Romană, erau nişte chioşcuri imense de ziare… plecam cu câte 20 de ziare la subraţ. Şi se uita lumea la mine: “Săracu’, ăsta de tânăr e…” (indică semn de nebunie – n.red.)
Săptămânalul Expres îmi era cel mai la suflet, cu anchete şi cu materiale spectaculoase. Evident, când a apărut Evenimentul Zilei fierbeam, aş fi făcut orice numai să pot lucra la Evenimentul Zilei şi am avut şansa asta”, a povestit Radu Tudor.
Momente incredibile din zilele Revoluţiei, povestite de Radu Tudor
Acesta a rememorat şi momentul Revoluţiei din decembrie 1989.
“În decembrie 89, eram student la Timişoara, la Facultatea de Mecanică, anul I. Aş fi fost un inginer ratat al României.
Atunci era nebunia asta să te faci inginer pentru că aveai un loc de muncă sigur şi un salariu bun. Când a venit decembrie 89 şi a început s-o ia industria în jos şi am văzut că multe din comenzile date de Ceauşescu erau neprofitabile, industria era, din punct de vedere economic, o gaură neagră. Ce mai facem cu ăştia? 4.500 de ingineri într-un singur an.
Ne-au spus profesorii: “Băieţi, reorientaţi-vă că nu veţi mai avea locuri de muncă!” Din anul ăla, au mai rămas 1.000.
Am prins primul primul şoc al Revoluţiei, cu momentele în care am venit de la un mic party, cum făceam noi în căminele studenţeşti, pe 15 decembrie, şi am găsit toate geamurile sparte de la căminul nr. 7 şi o stare de agitaţie extraordinară la 2 noaptea. Trecuseră primele plutoane combinate, miliţie, securitate şi forţele patriotice pe care le trimisese Ceauşescu cu bâtele în mână. Ca să descurajeze studenţii să participe la orice formă de protest, au început să lovească în stânga ş-in dreapta.
Apoi, zilele de 16 şi 17 au fost foarte complicate, le-am petrecut mai mult pe holul căminului, dormind pe jos, pentru că la ferestre deja vedeam elicopterele Armatei zburând, tancurile care veneau de la unitatea Giroc spre centru. Evident că ne-am speriat, după ce-am aruncat absolut toate borcanele de zacuscă şi murături pe care le aveam şi începusem să strigăm “Huo!” la tot ce era autoritate la vremea respectiva şi să strigăm “Jos, Ceauşescu!”, au început să tragă câte-un glonţ rătăcit.
Primul student care a murit în Timişoara a fost chiar din căminul nostru, din căminul 7. Culmea, era fiul unei secretare de partid de la Deva, care înfiera cu mânie proletară protestele de la Timişoara. Am fost şi martorul unor scene groaznice, în noaptea de 16 spre 17, când au mai trecut nişte plutoane de tot felul de forţe şi au tras în câţiva colegi de-ai noştri care erau în faţa căminului. Nu protestau, dar erau acolo şi fiind pâlcuri, probabil reprezentau un pericol. Au tras într-unii dintre ei, noi ne-am speriat extraordinar de tare, n-am ştiut exact cum să reacţionăm.
Cei care au reacţionat cel mai bine au fost studenţii arabi, care ştiau. I-au luat pe cei doi care erau împuşcaţi, au deschis portbagajele, aveau nişte Mercedesuri Cobra (…) parcă văd şi acum dârele de sânge din complexul studenţesc. Îi puneau în portbagaj, cu portbagajul deschis, cu geamurile lăsate şi în mare viteză spre Spitalul Judeţean. Ştiau din experienţa proprie.
Pe 18 decembrie dimineaţa, la ora 06:00, au venit toţi din Institutul Politehnic care erau însărcinaţi cu problema asta administrativă şi au zis “Evacuarea, vă căraţi acasa!”. “Dar noi nu vrem acasă, n-avem unde!”. Eu fiind din Constanţa, la 700 km. Am plecat în mare viteză din cămine, escortaţi, să ne vadă că ne suim în tramvaie. În staţiile de tramvai, majoritatea erau militari cu Kalaşnikov îndreptate înspre uşă, să nu coboare nimeni. Direct la gară, iar acolo te sui în primul tren, dar primul tren era exact în sens invers.
M-a dus primul tren la Arad, am stat vreo 4-5 ore în gară, am luat Arad – Bucureşti, unde am ajuns la 1 noaptea. Am dormit pe jos în gară, pur şi simplu. La 4 dimineaţa a fost primul tren spre Constanţa, iar la 6:20 ajungeam în Constanţa pe data de 19. Liniile telefonice nu mai mergeau, mama ştia de la o mătuşă că am plecat şi când m-a văzut am izbucnit în plâns.
Eram foarte surescitat, nu mai puteam să dorm. Mă hotărâsem să nu mă mai bărbieresc până nu cădea Ceauşescu, aveam o dambla din asta de puşti revoltat. Pe data de 19 am fost în oraş, le-am povestit unor prieteni ce-am văzut la Timişoara. Probabil, cineva a tras cu urechea, pentru că pe 20 dimineaţa mă căuta Securitatea disperată, prin vreo şase locuri. Din păcate pentru ei, m-au căutat în locurile în care nu mai eram de aproape 20 de ani.
Apoi s-au dus la sora mea la serviciu, ea a intrat în panică. Au început să sune telefoanele. (…) După ce-au mers prin jumătate de oraş, au aflat unde stăm. Au sunat de la un telefon public: “Sunt căpitanul… dorim să vorbim cu Tudor Radu!”. La care mama: “Eu sunt părintele, ce treabă aveţi voi cu el?”. “Suntem de la Securitate!”. “Şi dacă sunteţi de la Securitate, ce?”. Mama era deja întoarsă pe dos.
Au venit, au bătut la uşă: “Tudor Radu trebuie să vină cu noi, trebuie să-l audiem!”. “Pentru ce, ce-a făcut?”. “A fost la Timişoara”. Tata a pus sacoul pe el şi am mers la sediul Securităţii pe Blvd. Lenin în 20 decembrie şi m-au ţinut acolo puţin, un sfert de oră. În spatele meu mai veneau dintre colegii cu care venisem de la Timişoara pe tren. Eu mă întâlnisem cu cineva şi am povestit ce văzusem.
Mi-au dat trei coli A4, un creion şi a zis “Scrie! Ce-ai povestit tu ieri la prieteni că ai făcut şi ai dres”. “Să scriu eu, în ce calitate?”. “Scrie, că dacă nu te bărbierim cu penseta!”. Am scris tot soiul de baliverne acolo, în încercarea de a le arăta că ceea ce s-a petrecut acolo a fost o ameninţare directă pentru studenţi.”