Ultimele anchete efectuate de CNS in gospodariile populatiei au surprins o crestere importanta a cheltuielilor pentru servicii in bugetele de familie. Astfel, la inceputul anului 1999, cheltuielile pentru locuinta – energie electrica si termica, gaze, apa, salubritate, transporturi si telecomunicatii – detineau o pondere de circa 60% in totalul cheltuielilor efectuate de familii pentru servicii. In consecinta, cheltuielile medii efectuate de familii pentru pregatire scolara, cultura, sanatate, igiena, divertisment s-au redus drastic – la cateva procente – accentuand si mai mult criza acestor sectoare bugetare.
Dupa ultimele majorari de tarife aceste cheltuieli tind sa capete o pondere precumpanitoare in bugetele de familie, fapt ce ne face sa credem ca ceva nu functioneaza normal. Sa ne amintim ca, in Romania, circa 95% din gospodarii detin locuinta proprietate personala si deci nu platesc chirii.
In primii ani ai reformei economice, pornindu-se de la constatarea ca tarifele la servicii erau inferioare celor practicate pe piata mondiala, s-a acceptat un mecanism de indexare automata a lor, corelat cu raportul de schimb leu/dolar. La unele servicii, cum sunt energia electrica si termica, gaze, telefon, nici aceasta corelatie nu s-a respectat in ultimii ani. Astfel, in intervalul ianuarie ‘97-iulie ‘99, tarifele la energie electrica au crescut de 20 de ori, la gaze naturale de 10 ori, fata de o crestere de numai patru ori a cursului de schimb. Singura explicatie plauzibila a acestor cresteri de tarife o gasim in faptul ca nevoile de energie electrica ale economiei au scazut proportional cu utilizarea capacitatilor de productie in industrie. In termocentrale, spre exemplu, gradul de utilizare a puterii disponibile este de circa 30%, fara insa ca, simultan, sa aiba loc o reducere proportionala a fortei de munca in acest sector de activitate.
Mentinerea unor salarii medii mult superioare salariului mediu din industrie, in conditiile in care se factureaza un consum mai mic, nu se putea face decat majorand nejustificat tarifele. Pe fondul unei scaderi a productivitatii muncii cu 40%, Conel a efectuat totusi o majorare cu 30% a salariilor in 1999.
Promisiunile ministrului industriei si comertului, Radu Berceanu, din iunie anul trecut, de genul „am pregatit o metoda prin care pretul gazelor naturale va fi o surpriza placuta atat pentru consumatorii industriali, cat si pentru cei casnici”, suna mai mult a ironie tragica, acum.
In primii ani de dupa 1989, nu am inteles insistenta cu care o serie de organizatii nonguvernamentale si in special Asociatia Avocatilor din SUA ne consiliau sa adoptam o lege a concurentei si chiar ne-au ajutat substantial in realizarea ei. Astazi constatam ca actiunea monopolurilor, fara o ingradire energica din partea statului, este de natura sa dea peste cap economia.
Guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, a surprins acest pericol aratand ca: „Pretul utilitatilor, al energiei fiind corectat automat cu rata de depreciere a leului, nu face decat sa duca la o alta rata de depreciere.” Cresterea tarifelor la utilitati devine in acest fel, simultan, si consecinta, si cauza a deprecierii leului. Exista astfel pericolul declansarii unei avalanse inflationiste. Majorarile de tarife in aceste domenii superioare miscarii generale a preturilor nu sunt justificate printr-un serviciu real adus populatiei, printr-o valoare de intrebuintare, fiind deci, prin excelenta, de natura inflationista.
Mentinerea unui randament scazut al centralelor termoelectrice, a unor pierderi mari de caldura in retea, nu ar fi posibile fara o acoperire necontrolata prin tarife. In acest sens, ministrul Berceanu arata recent ca „din 100 gigacalorii care pleaca de la Conel catre cetateni ajung ceva mai mult de 50, iar restul se pierd. Cu toate ca investitiile pentru eficientizarea retelelor de distributie sunt mult mai mici decat cele necesare retehnologizarii centralelor, autoritatile locale care detin retele nu se preocupa de cresterea randamentelor. De precizat ca retelele de transport si distributie a energiei termice incaseaza mai mult de jumatate din tarifele percepute populatiei.
Un exemplu concret: Conel furnizeaza catre Radet energie termica, la poarta termocentralei, la un tarif de 170.000 lei/gigacalorie. Radet Bucuresti mai adauga 150.000 lei/gigacalorie si livreaza populatiei caldura la 320.000 lei/gigacalorie. Dupa parerea Ministerului Industriei si Comertului, pentru serviciile de transport si distributie ar fi acoperitoare o suplimentare de tarif cu 50.000 lei/gigacalorie, incadrandu-se astfel in pretul de referinta de 230.000 lei/gigacalorie Din cauza pierderilor din retea, Radet ajunge la un tarif de 320.000 lei/gigacalorie.
Oricum o luam, diferentele dintre pretul local si pretul national de referinta pentru energia termica destinata locuintelor, in valoare totala de 1.800 miliarde lei, nu este decat o expresie a nivelului tehnic al centralelor termice locale si a starii retelelor de distributie, a competentei si preocuparii administratiilor locale. Nu ar fi oare mai ieftina reabilitarea lor tehnica?
Aceeasi problema se ridica si pentru retelele de distributie a energiei electrice, unde insa reducerea pierderilor revine direct holdingului Conel, cu sucursalele si filialele sale.