După ce a izbucnit, în Flămânzi, răscoala de la 1907, răsculații au vrut să ardă în drumul lor și conacul de la Țibănești al lui Petre P. Carp, dar țăranii de pe moșie le-au ieșit, cu ce au avut la îndemână, înainte și așa proprietatea bătrânului patriot și politician a scăpat întreagă.
Țăranii de pe moșia lui îl iubeau pe Carp, pentru că era om bun, drept și milos.
Era locul unde se retrăgea de câte ori era dezamăgit de mersul vieții politice.
Iată ce scria ziaristul Nicolae D. Cocea, care l-a vizitat în vara anului 1913:
„Acolo, la mii de poște departe de intrigile și de vanitatea oamenilor, trăește ca un înțelept în vechia casă boerească, ridicată la 1820, se scoală odată cu soarele, rătăcește prin aleele umbrite ale parcului, stă de vorbă, în liniștea bibliotecei, cu cei cari au cugetat și au scris de-alungul veacurilor și, în tovărășia d-nei Carp și a câtorva rari prieteni, se silește să uite, ca să nu râdă sau să nu plângă imensa prostie omenească și răutatea ei infinită”.
Jurnalistul Cocea constata că „la 76 de ani, d. Carp e voinic și vesel ca un om tânăr”.
Agricultura reprezenta pentru Petre P. Carp nu numai un mijloc de subzistență, ci și o pasiune.
Gustul pentru agricultură
Iată ce scria ziarul Epoca în 1887: „Ori cine, care are puțin gust de agricultură, ar rămâne minunat de modul cum sunt îngrijite ogoarele, bălțile, pădurea, dar mai ai multe altele de vĕzut, multe de admirat, multe de apreciat la Țibănești de ‘ți plac artele, cărțile frumoase ori vinurile bune”.
Cerealele, brânza de oaie, lâna, mierea și ceara de la Țibănești erau vândute pe piața românească și pe cea internațională, inclusiv la Viena.
La Țibănești ziua începea în zori și se termina odată cu apusul soarelui. Petre P. Carp se trezea devreme dimineața și de aceea seara se culca tot devreme.
Toți cei aflați la conac (familie, invitați etc.) erau nevoiți să îi urmeze exemplul.
„Nu se îngăduia nimănui să întârzie de miezul nopții, iar la Țibănești miezul nopții era – după cum spunea c’o umbră de zâmbet Carp – la nouă și jumătate. Niciodată nu mi-am adus atât aminte de vremea dela internat”, scria Ion Petrovici.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric