Am salvat-o în computer! Este o fotografie cu o doamnă blondă, coafată hazliu, îmbrăcată în negru și purtând la gât un șirag gros de perle.
Femeia privește terifiată peste umăr, cu ochii cerșind un ajutor care se lasă așteptat. Pe fundal, se zărește un tricolor roșu-galben-albastru. Ați ghicit cu toții despre cine este vorba, chiar fără să vă mai dau alte detalii: Viorica Vasilica Dăncilă, premierul actual al României. Imaginea este reprezentativă pentru perioada pe care o traversează țara noastră, ca o corabie în derivă, cu ofițeri care se ceartă pe punte în văzul marinarilor pentru cine să țină harta și cheia de la magazia cu mâncare. În tot timpul ăsta, în burta navei, tot felul de animale cu două picioare își fac planul cum să dea spargerea la provizii, fără să-și mai bată capul să aștepte să se deschidă ușa. La cârmă, în văzul tuturor, stă ea! Viorica. Ca să afle absolut oricine că ruta, viteza și supraviețuirea noastră a devenit de ceva timp o chestiune care ține doar de benevolența divină.
S-au făcut și se vor mai face bancuri pe seama primului ministru cunoscut și sub numele de cod „Dragnea3“. Cineva a avut chiar ideea de a o compara pe cea care stă în capul mesei guvernului cu sora unui alt personaj important al României: celebrul Bulă! Situația este însă demnă de piesele Liei Bugnar: o comedie cu final inevitabil tragic. Este de ajuns să ne-o imaginăm pe blonda de la Palatul Victoria într-o discuție serioasă despre fonduri europene, acorduri militare sau de mediu, despre investiții străine, taxe, imunoglobulină și da, chiar despre fotbal, ca să ne dăm seama că respectiva nu are nicio șansă să poarte o conversație. Fără colile A4 din față, care par de multe ori să o încurce numai pentru că trebuie citite, femeia se limitează la celebrele onomatopee „he, he“, rostite în fața premierului Netanyahu.
Departe de mine intenția de a face bancuri pe seama primei blonde a țării, în ciuda faptului că însuși numele domniei sale a devenit un banc, și acela sec. Dimpotrivă, mă cuprinde îngrijorarea că femeia aceasta ar putea să se găsească vreodată în poziția de a decide ceva, orice, numai după capul ei. O asemenea circumstanță mi se pare la fel de periculoasă ca aceea a unui copil rămas singur acasă, care se joacă cu o cutie mare de chibrituri. Sper ca mânuitorii ei să nu-și facă vreodată iluzia că suntem în siguranță. O secundă de neatenție ne poate costa pe toți un preț pe care să nu-l mai recuperăm toată viața.
Acest articol a fost publicat în numărul 18 al revistei Capital, disponibil la chioşcuri în săptămâna 7-13 mai 2018