Un teritoriu puţin mai mare decât Ile-de-France (11 000 km²). Două state mici care şi-l dispută de aproape 30 de ani. Şi jocuri de alianţe care ar putea antrena în conflict puteri regionale şi mondiale.

Nagorno-Karabah, regiune separatistă din Azerbaidjan, populată cu armeni, este, de duminică, din nou teatrul unui război între Baku şi Erevan.

Intensitatea luptelor nu a încetat să crească de-a lungul întregii săptămâni: au făcut cel puţin 190 de morţi de la începutul ostilităţilor, din care 13 civili armeni şi 19 azeri (Baku nu-şi comunică pierderile militare).

Vineri, principalul oraş din regiune, Stepanakert, a fost atins de lovituri azere, a declarat ministrul armean al apărării. Nu apare niciun semn de acalmie pe teren militar sau diplomatic.

„Influenţă reţinută”

În vreme ce Armenia s-a declarat vineri gata „să se angajeze împreună cu ţările care coprezidează grupul de la Minsk al OSCE [Statele Unite, Franţa, Rusia] pentru a restabili o încetare a focului”, Azerbaidjanul a răspuns sec: „Dacă vrea să vadă sfârşitul acestei escaladări, […] Armenia trebuie să pună capăt ocupaţiei”.

Obiectivul Azerbaidjanului pare să fie să reia controlul asupra acestui teritoriu care scapă suveranităţii sale din 1994. Joi, mediatorii conflictului, Emmanuel Macron, Vladimir Putin şi Donald Trump, au cerut „încetarea imediată a ostilităţilor” şi reluarea „fără întârziere a negocierilor de fond” sub egida OSCE.

Cu ocazia discuţiilor bilaterale, ministrul francez al afacerilor externe, Jean-Yves Le Drian, i-a alertat pe omologii săi armean si azer în legătură cu „ameninţarea pe care o reprezintă o internaţionalizare a conflictului”. De fapt, mai multe puteri din regiune sunt deja implicate, la diferite niveluri, arată Liberation.

Lipsa unei soluții permanente

Conform doctrinei sale a „străinătăţii apropiate” Rusia a menţinut legături cu cele două state după încetarea focului negociată sub auspiciile sale în 1994. Moscova are o bază militară în Armenia, ţară membră a Organizaţiei tratatului de securitate colectivă, şi echipează armatele ambelor ţări.

Această politică, ce se voia echilibrată, nu a permis să se găsească o soluţie permanentă pentru tensiunile recurente.

Putin şi-a exprimat vineri „serioasa îngrijorare”, împărtăşită de prim-ministrul armean pe care îl sunase la telefon, în legătură cu prezenţa de luptători sirieni trimişi de Turcia ca întăriri trupelor azere.

Căci acesta este celălalt protagonist al crizei: Ankara, istoric apropiată de Baku, îşi exercita până acum „o influenţă reţinută”, potrivit expresiei cercetătorului de la institutul Carnegie, Thomas de Waal.

„Aceasta epocă este, aparent, depăşită”, scrie specialistul în Caucaz, care constată: „Nagorno Karabah este până la urmă a treia zonă de conflict în care Turcia înfruntă Rusia, după Siria şi Libia”.

Operaţiuni clandestine

Având voinţa să-şi diversifice partenerii strategici şi să diminueze dependenţa faţă de Moscova, Azerbaidjanul s-a apropiat de Israel în ultimii ani. Rezultatele acestei noi alianţe sunt vizibiile foarte concret: forţele armate azere folosesc drone, anume „drone kamikaze” de fabricaţie israeliană Harop, contra ţintelor armene sau separatiste.

Din 2016, Israelul este primul furnizor de arme pentru Azerbaidjan. Pentru a protesta contra acestei asistenţe, desigur trecute, pentru inamicul său, Armenia a decis joi să-şi recheme ambasadorul de la Tel-Aviv, ceea ce ministerul israelian al Afacerilor Externe a declarat că regretă.

Dar statul evreu are alte interese în joc: serviciile israeliene au utilizat Azerbaidjanul pentru operaţiuni clandestine contra Iranului, cele două ţări având peste 600 de kilometri de graniţă.

Poziția Teheranului

Teheranul supraveghează astfel de foarte aproape ce se petrece puţin mai la nord. Republica islamică are în acelaşi timp o importantă diaspora armeană şi o minoritate etnică azeră. Câteva manifestaţii de sprijin pentru Baku au fost raportate în ultimele zile în capitala iraniană.

Oficial, ţara cere o încetare a focului şi se declară îngrijorată de prezenţa mercenarilor „sirieni şi libieni”, dar reprezentanţi ai Ghidului suprem, în special în regiunea frontalieră Ardabil, au luat poziţie în favoarea Baku.

O putere este în schimb total absentă: Statele Unite. Thomas de Waal vede în această „dezangajare neobişnuită” a Washingtonului unul din motivele pentru care „riscul unei escaladări continuă şi distrugerea în masă [este] incredibil de ridicată”.