Reuniunea NATO ,,la vîrf’’ de la Washington va rămâne în istorie datorită capacității demonstrată de Alianță de a gândi și acționa coerent și unitar, nu doar în privința unei amenințări reale și imediate - agresiunea Rusiei în Flancul de est - ci și în contextul celorlalți factori de risc, aparținând altor dimensiuni geopolitice. Este vorba, în principal, de Flancul de sud care se extinde din Africa de Vest - trecând prin Sahel și Orientul Mijlociu - până în regiunea Golfului, spune George Miloșan, într-un nou comentariu pe evz.ro.
În anii din urmă, războiul din Ucraina a acoperit o mare parte din frustrările acumulate în statele din sudul continentului, însă acțiunile politico-diplomatice ale Italiei, urmată de Spania și la o oarecare distanță de Grecia și Franța, au repus pe tapet necesitatea consolidării vecinătății sudice a Europei.
,,Noi – afirma premierul italian Giorgia Meloni înaintea reuniunii de la Washington – suntem în prima linie când este vorba de apărarea aliaților noștri din est, dar nu trebiue să fim lăsați singuri în fața pericolelor din sud’’.
Flancul de sud iese din conul de umbră
În cadrul intervenției sale la ,,NATO Public Forum’’ – eveniment desfășurat în marja summit-ului din capitala Statelor Unite – premierul spaniol, Pedro Sanchez, s-a referit pe larg la subiectul de mai sus subliniind factorii de risc specifici bazinului mediteranean – traficul de persoane, migrația necontrolată, pătrunderea în Europa a grupărilor teroriste, traficul de droguri – cărora li se adaugă frontul anti-occidental deschis de Rusia într-un areal care cuprinde state africane precum Mali, Niger, Republica Centraficană și Siria, în Orientul Mijlociu.
În comunicatul final al summit-ului se precizează – ceea ce Sanchez anticipa – numirea unui ,,reprezentant al NATO pentru vecinătatea meridională’’. Premierul Meloni nu a ascuns faptul că ar dori ca un italian să ocupe această funcție, iar diplomația Romei acționează pe canale specifice în această direcție, scrie George Miloșan în editorialul din Evenimentul Zilei.
În viziune hispano-italiană, ,,înaltul reprezentant’’din sud va fi ,,motorul’’ dialogului trans-mediteranean și al reluării raporturilor instituționalizate ale organizației cu state din Orientul Mijlociu. În viziune americană, complementară celei europene, obiectivul geopolitic final este India, țară de care depinde securitatea în vestul regiunii Indo-Pacific, atât de importantă pentru Washington.
Se știe că în paralel va fi numit un ,,înalt reprezentant NATO’’ și pentru conflictul din Ucraina. Ne-am bucura dacă un român ar primi acest post.
NATO merge spre Golf
Cu câteva zile înaintea reuniunii de la Washington, Ebtesan Al-Ketbi – fondatoare și președinte al celui mai important și influent think-tank din regiunea Golfului, The Emirates Policy Center, a publicat un articol intitulat: ,,Este timpul să reluăm legăturile dintre Golf și NATO’’. Textul a apărut în publicația de limbă engleză ,,The National’’ din Dubai. Este o pledoarie bine documentată pentru reluarea cooperării dintre Alianța Nord-Atlantică și națiunile sunite din Golf, așa cum s-a stabilit în urmă cu 20 de ani, la summit-ul NATO de la Istanbul.
Atunci a fost creată ICI – Istanbul Cooperation Initiative – care a funcționat în primii ani pentru a intra într-un con de umbră în următorii. Înaltului reprezentant îi va reveni sarcina reluării acestui dialog, ca și aceea a deschiderii unui ,,birou de lăgătură’’ la Amman. În plus, se va ocupa de consolidarea misiunii NATO din Irak.
Deschiderea Alianței către zona Golfului este, în esență, unul dintre primii pași în procesul de extindere spre regiunea Indo-Pacific, proces care va deveni o prioritate a NATO după încheierea războiului de agresiune din Ucraina.
Prietenii din Asia sunt buni, dar nu-s destui
La Washington – ca și la reuniunile precedente începând cu 2022 – au fost prezenți și invitați din regiunea Pacificului: Australia, Japonia, Coreea de Sud și Noua Zeelendă, actori importanți – cunoscuți sub numele de IP4 – în strategia de securitate a Alianței față de provocările tandemului Moscova-Beijing susținut de Coreea de Nord și Iran. Jack Sullivan, consilierul pentru politică externă al președintelui Joe Biden, aprecia – la ,,NATO Public Forum’’ – că ,,securitatea sau lipsa ei într-o zonă – este vorba de Indo-Pacific și Euro-Atlantic – are repercusiuni directe în cealaltă.
Rusia, de exemplu, continuă războiul din Ucraina și datorită rachetelor și muniției primite din Coreea de Nord’’. Corect, dar IP4 sunt toți în Pacific și sunt aliați naturali ai Statelor Unite. Între Golful Persic, Peninsula Arabică și Africa de o parte și Strâmtoarea Malacca, de cealaltă parte, este India, putere care pare să depășească dimensiunile regiunii. În perioada reuniunii de la Washington, premierul Narendra Modi a mers în vizită de stat la Moscova. Să fi fost o întâmplare?
Bătălia pentru India
Ascensiunea din ultimii ani a Indiei nu este un proces desfășurat la întâmplare, ci urmează planuri atent elaborate – termenul generic consacrat este Bharat – în urma cărora New Delhi se va transforma din stat nealiniat în actor multialiniat și multivalent. Poziția sa geopolitică s-a caracterizat prin stabilitate, spre deosebire de China, Rusia sau chiar America, puteri care în timp și-au schimbat mereu obiectivele.
Începând cu anii ‘50, marea democrație indiană a menținut bune relații cu Washingtonul și Moscova și încă le menține. Când a fost lipsită de forță, era o ,,mare națiune’’. Acum devine ,,o mare putere’’. În 2020, a evitat un conflict deschis cu China menținând linia numită ,,4C’’ – competiție, cooperare, conflict, contenire – cu marele vecin.
India crește în estul Chinei cam în maniera în care China crește față de America. Dar între acestea din urmă este un ocean de câteva mii de kilometri…
După Războiul Rece, era natural ca Statele Unite să se apropie de India, însă nu au făcut-o decât la un deceniu distanță, când China a început să se comporte ca o mare putere în Pacific. Era puțin cam târziu. New Delhi însă a înțeles că America poate fi o sursă inepuizabilă de capital și tehnologie și țara de unde vin o mare parte din fondurile trimise de emigranții indieni.
Relația cu Washingtonul a devenit astfel o componentă esențială a strategiei indiene dar nu a înlocuit-o pe cea care datează de decenii: raportul privilegiat cu Uniunea Sovietică și apoi cu succesoarea, Rusia. Poziția neutră față de agresiunea Rusiei în Ucraina a fost determinată de doi factori: relația tradițională cu Moscova și dependența de armele rusești, mai ales pe segmentele de rachete și submarine cu propulsie nucleară.
Dacă astăzi India va renunța la echipamentele rusești, vor trebui să treacă ani la rând, poate un deceniu, până când sisteme de altă proveniență ar putea să le înlocuiască în totalitate. Cu Rusia sau fără, India va deveni o mare putere care, cel puțin în Oceanul Indian, va avea primordialitatea militară. Și America nu are cum să nu-i permită acest lucru, dacă vrea să o aibă aproape. Mai ales că se poate concentra pe competiția cu China în Pacific și …. peste tot.
Într-o carte publicată cu 2-3 ani în urmă, Subrahmanyam Jaishankar, ministrul de externe indian, a descris succint și plastic intențiile Indiei pentru perioada următoare:
,,Relații bune și angajament cu America, gestionare favorabilă nouă a raportului cu China, cultivarea europenilor și continuare cu Rusia’’.
Formularea îmi aduce aminte de modul în care lordul H. Lionel Ismay, primul secretar general NATO, a definit menirea Alianței pentru europeni: ,,America înăuntru, Rusia afară și Germania dedesubt’’. Scurt și cuprinzător.