Capital: Dupa 40 de ani, de regula, oamenii se gandesc cum sa „se aseze” mai bine la casa lor. Dvs. ati abandonat tot ce ati cladit pana atunci, material si spiritual, pentru a pleca, doar cu o valiza, in Canada. Care a fost motivul?
Nicolae Dumitru Vladulescu: Am plecat in octombrie 1991, crezand ca daca voi vedea lumea voi fi implinit. Dar tot ala sunt. In Canada fusesem in vizita cu un an inainte si m-a fascinat sistemul social. Era cel pe care il doream si in Romania. Eu am fost liderul revolutiei de la Caras Severin. Pana in mai 1990 am fost presedintele CPUN-ului. La 41 de ani nimeni nu mai ia lumea in piept. Mi-am spus ca daca nu o fac atunci, nu o mai fac niciodata.
Capital: V-ati gandit ca prin aceasta decizie ati putea pune punct carierei artistice?
N.C. Vladulescu: Am ajuns acolo in plina recesiune economica. Locuri de munca gaseau numai persoanele supercalificate. Munca de pictor este considerata tot un job. Daca faci parte din planul lor industrial esti artist. Daca nu, nu esti!
Capital: Nu ati incercat sa apelati la ajutoare? La romanii stabiliti mai de mult timp in Canada?
N.C. Vladulescu: Ii sfatuiesc pe toti care vor sa se stabileasca intr-o tara necunoscuta sa nu se amageasca la gandul ca aceasta este o solutie salvatoare. Daca-ti spune cineva ca a auzit de la altcineva ca are nu stiu ce pont… sa stiti ca nu merge.
Capital: De ce nu v-ati intors in tara daca ati vazut ca nu va puteti „incadra” in industria canadiana de artisti plastici?
N.C. Vladulescu: Munca nu te injoseste. Pentru ca nu stiam sa fac altceva, am acceptat sa ma angajez ca muncitor la daramat case cu barosul. Ma trezeam dimineata la cinci si lucram 12 ore. Am reusit sa slabesc 20 de kilograme. Ma simteam extraordinar de bine. Atat de fericit n-am fost niciodata. Cred ca mi se tragea din faptul ca instinctele mele primare se puteau manifesta, in sfarsit, liber. Va dati seama ce inseamna sa ai voie sa distrugi usi, ferestre, pereti. Eram ca un buldozer. Steinhardt spunea ca a gasit libertatea in puscarie. Eu mi-am gasit fericirea in epuizare.
Capital: Cat va platea firma de constructii sa daramati casele canadienilor?
N.C. Vladulescu: sase dolari pe ora. O suma mizera. Era sub minimumul pe economie.
Capital: Reuseati sa va descurcati?
N.C. Vladulescu: Pana incepi sa cunosti sistemul nu ai ce sa faci. Nu-l cunosti, nu faci parte din el. Dupa sase luni am inceput sa-l cunosc.
Sa-mi fac cunostinte. Foarte mult m-a ajutat un canadian. Prin el am gasit o firma care vopsea noaptea magazine alimentare. Timp de doi ani am vopsit manual. Ma platea dublu decat la spartul peretilor cu capul. Intre timp, a venit si familia in Canada.
Capital: Moment greu. In Romania nu va lipsise nimic, iar in Canada nu aveati nimic.
N.C. Vladulescu: Fata avea 16 ani, iar baiatul 19. Amandoi aveau varste la care integrarea intr-o alta societate este dificila. Baiatul era student cand a venit. I-au trebuit doi ani sa se pregateasca pentru a reincepe studiile. Cei care vor sa plece trebuie sa stie si sa se pregateasca dinainte pentru ca nu este usor.
Capital: Cum poti sustine o familie din nimic in Canada?
N.C.Vladulescu: Acolo toata lumea traieste decent. Fiecare primarie se ocupa de asigurarea locuintelor pentru persoanele cu venituri mici si chiar mijlocii. Eu insumi am facut o cerere pentru un spatiu adecvat numarului de persoane la care ajunsesem prin reintregirea familiei si am primit o casa la care nici nu as fi visat.
Capital: Dar a trebuit sa munciti mai mult pentru a face fata cheltuielilor.
N.C. Vladulescu: Nu. Acolo sistemul functioneaza coerent. Cand am inceput sa castig mai mult, a crescut si chiria pentru locuinta, asa incat m-am vazut obligat sa-mi cumpar o casa cu imprumut de la banca. Ratele ajung sa fie mai mici decat chiria. Rostul acestor case date de primarie este de a sta in ele atata timp cat ai venituri mici si sa le eliberezi cand incepi sa castigi, pentru a beneficia de ele altii aflati in dificultate.
Capital: Ati inceput din nou sa pictati?
N.C. Vladulescu: Dupa ce am invatat sistemul, am inceput sa ma „construiesc”. In 94 mi-am deschis o afacere proprie. Am trecut la vopsit case. Constructiile sunt un domeniu inca accesibil pentru cei care doresc un loc de munca. Altfel, nu ai sanse sa te angajezi decat daca esti supercalificat in informatica sau inginerie. De la zugravit, am inceput sa amenajez interioare, sa pictez fresce pe pereti si, desigur, sa mai vand si cate un tablou. Lumea incepuse sa ma cunoasca in Guelph, localitatea unde ma stabilisem. La pictura nu am renuntat nici o clipa. Detasarea de actul supravietuirii a facut doar sa am mai mult timp pentru actul de creatie.
Capital: Acum, tablourile dvs. sunt expuse la Soho Gallery, in New York. Sunteti unul dintre putinii pictori romani care au intrat in circuitul international al artei. Cum ati reusit?
N.C. Vladulescu: Am descoperit pe Internet o galerista de la New York, romanca de origine. I-am trimis, de proba, cateva lucrari. A fost o sansa ca a acceptat sa le expuna si ca au placut. De atunci, am in permanenta cateva lucrari expuse in galeriile de la Soho.
Capital: Care este acum cota dvs. de piata ?
N.C. Vladulescu: Dificil de spus, in cifre. Valoarea unui tablou depinde de foarte multi factori. Am vandut lucrari cu 8.000 de dolari. spre exemplu. Acum imi pare rau ca am dat acel tablou.
Capital: Daca a inceput sa va mearga atat de bine in Canada, de ce ati inceput sa veniti tot mai des in Romania?
N.C. Vladulescu: Niciodata nu am fost plecat de acasa. In Canada nu exista nici o priza la care sa-ti incarci energiile. Exista doar cultura spectacolului si atat. Acolo nu exista un trecut cultural. Este cea mai buna tara de pe pamant pentru a trai, dar care nu are traditie. Este un spatiu multicultural in care fiecare cultura se consuma inauntrul ei. Spiritual nu m-am putut regasi decat in Romania.
Capital: Ati fi putut ajunge sa expuneti in centrul lumii artistice din New York, daca nu traiati experienta canadiana?
N.C. Vladulescu: Ofertele de cumparare vin tot in Canada. Acolo se desfac pachetele cu cadouri. Mos Craciun inca nu a ajuns in Romania. Chiar daca acum stau tot mai mult in Romania, eu sunt cetatean canadian, am domiciliul in Canada si comenzile acolo se duc. Pentru cumparatori sau pentru cei care se duc pe Internet
si-mi vad tablourile expuse, statutul de canadian reprezinta o garantie.

Carte de vizita

· S-a nascut de Sfantul Dumitru, 26 octombrie 1949, la Prilipet, Caras-Severin.
· Este casatorit, are doi copii, iar de mai bine de un an a devenit chiar bunic.
· Nu a urmat decat o scoala de arte plastice, dar pretinde ca, pana la 42 de ani, a trait „deosebit de cultural” in Romania.
· Face parte din categoria oamenilor care nu pot face o delimitare intre activitatea profesionala si hobby-uri, pentru ca a trait intens din si pentru pictura, alaturi de poezie, literatura si teatru.