Deshumarea soţilor Ceauşescu a fost, pentru cei cărora le-a fost dat să trăiască în vremea lor, o bună ocazie de a se reîntâlni cu stafiile „epocii de aur“.
Era în după-amiaza unei duminici friguroase de toamnă din 1982 când, fără veste, din laboratoarele regimului de atunci a ţâşnit direct pe ecranele televizoarelor un comunicat absolut indigest şi interminabil. În preambul, o ipocrizie fără margini despre criza financiară internaţională, pe care cercurile imperialiste o aruncaseră în cârca trudită a mândrei noastre ţărişoare. Urma un soi de apel la solidaritate în nevoi şi privaţiuni, până la victoria finală. Încheierea: un nesfârşit şir de liste cu majorări de preţuri şi alte măsuri de austeritate. (Sună cunoscut?).
Aşa a început ultima serie de şapte vaci schiloade, care a încheiat istoria comunismului de pe la noi. Oamenii au strâns din dinţi ca să plătească datoriile unui regim bântuit de birocraţie, corupţie, vanitate, primitivism ideologic şi făţărnicie, fără să înţeleagă de ce trebuie să sufere în tăcere, uneori până la extincţie, de foame şi de frig în casele lor, de frig şi de lipsă de îngrijire în spitale, dar mai ales de minciuna, de opresiunea şi uitarea de sine care le mutilau minţile şi sufletele. (Dar asta?)
Tot săptămâna trecută, un sondaj IRES arăta că nostalgia şi regretul după regimul comunist au învins speranţele a jumătate din români. Nu este o noutate, dezertări de acest fel ale conştiinţei publice au existat şi în deceniul trecut, când mulţi s-au lăsat seduşi de discursul politic ce se revendică de la stabilitatea înşelătoare şi serenitatea tâmpă a epocilor în care oamenii vieţuiesc cu pistolul la tâmplă şi cu pumnul în gură. Paradoxal, însă, printre rătăciţi sunt tineri, chiar foarte tineri cetăţeni care nici n-au cum şti, nici nu-şi pot imagina din ce motiv acel imens spaţiu cenuşiu de dincoace de Cortina de Fier, în care zăceau exilate ţările cu regim comunist, a fost botezat cu un nume greu şi definitiv: Absurdistan.
Aşa încât este prilej de veselie amară să vorbeşti despre „nostalgia“ şi „regretul“ după o utopie perversă, despre care habar n-ai ce gust şi ce miros are, dar spre care te poate împinge faptul că nu mai înţelegi nimic din prezent şi nu mai aştepţi nimic de la viitor. În plus, dus la limitele sale, deja destul de evidente, regimul actual nu se deosebeşte atât de mult de cel defunct, ca să merite deranjul unei restauraţii. N-avem niciun motiv să călătorim înapoi în timp. Avem sub nasul nostru tot ce-am putea visa şi chiar mai mult decât atât. Poate că nu se risipeşte la fel de mult ca atunci, dar se fură categoric mai mult. Iar, pe alocuri, avem parte chiar de mai multă incompetenţă, mai multă birocraţie, mai multă corupţie şi mai multă ipocrizie. Pentru că oamenii nu s-au schimbat prea mult. Pentru că butoanele sunt aceleaşi. Pentru că Absurdistanul din noi n-a murit încă. Şi pentru că preaputernicii zilei se joacă nepermis de mult cu beteşugurile şi slăbiciunile oamenilor pe care îi conduc.
