În după-amiaza zilei de 18 octombrie 1995, doar cu câteva săptămâni înaintea asasinării premierului Yitzhak Rabin, liderul opoziției, Benjamin Netanyahu, participa la o adunare a partidului Likud din Knesset (parlamentul israelian, n. red.). Secretarul partidului a făcut notițe cu creionul roșu; ele se regăsesc în arhiva Jablonki din ziua respectivă. Au fost atunci zile întregi de proteste inițiate de Netanyahu împotriva Acordurilor de la Oslo și care au atins punctul culminant în Piața Sionistă, din Ierusalim, când Netanyahu a vorbit de la balcon în timp ce mulțimile strigau: „Îl vom scălda pe Rabin în foc și sânge”.

Alături de Netanyahu se aflau membri de dreapta ai Knessetului, printre care și David Levy. Discursul lui Levy a fost întrerupt de zecile de mii de demonstranți, iar când a coborât de la tribună, a spus furios: “Mulțimea încinsă de aici afectează lupta pentru Țara Israelului mai mult decât cei mai vajnici susținători ai Stângii “. Levy, Benny Begin și Dan Meridor au părăsit protestele în mod ostentativ.

Pe vremuri, în Likud existau oameni care gândeau în mod liber. Astăzi, Amir Ohana, David Amsalem, Nir Barkat și colegii lor fac parte dintr-un cor de prizonieri care cântă la unison. La sfârștul demonstrației, câteva sute de oameni au pornit spre Knesset, au încercat să pătrundă în piața din fața clădirii și au vandalizat mașinile miniștrilor. În același timp, Rabin era atacat la Institutul Wingate, iar securitatea Shin Bet avertiza că el riscă să fie atacat.

Au trecut două săptămâni, facțiunea Likud din Knesset s-a întrunit, iar Netanyahu – care a denunțat avertismentele – l-a atacat pe Rabin: “Trebuie să înceteze să mai fie un provocator la adresa națiunii “, le-a spus el parlamentarilor din Knesset, după care l-a acuzat pe Rabin că angajează ‘agenți incitatori‘  și  ‘miliții‘ de susținători care să apere guvernul în stradă. Asta mi-a amintit de Ceaușescu, el menționând explicit de altfel numele dictatorului român.

El a adăugat că  “cea mai mare tentativă de învrăjbire vine din partea lui Rabin“, care încearcă “să fărâmițeze opoziția populară“  și ne numește  “colaboratori ai militanților Hamas“ și ai  “mișcării fasciste“.

“Prin noi, extremismul vine de pe stradă”, le-a spus el colegilor în mod răspicat, folosind totodată și termenul magic de “acei câțiva“, ale căror acțiuni el le-a condamnat. În ceea ce privește Partidul Muncii,  “extremismul vine de sus“, le-a spus Netanyahu colegilor săi.

Cel mai brutal om

Aceste uitate reacții ale membrilor Likud din Knesset reflectă însuși eu-ul interior al lui Netanyahu. Nu ar fi pentru ultima oară când cel mai hotărât, talentat și brutal om din politica israeliană s-ar transforma în victimă pe o scenă pe care rolul ce și l-a rezervat este cel de atacator. Acest tipar se va tot repeta pe parcursul carierei sale și se va accentua odată cu trecerea timpului.

Începând de la alegerile din 2015, Netanyahu a condus un război civil care acum amenință să izbucnească în flăcări. De cinci ani, el și-a tot creat un discurs toxic, exclusivist, violent și plin de furie. Actualele dispute se potrivesc spiritului rebarbativ de care Netanyahu este dependent. Se pare că el își dă seama totodată că asta e atmosfera care i-ar garanta că susținerea îi este suficient de atașată și de ațâțată ca să îi permită să rămână la putere și să o salveze în fața unui dușman imaginar.

Se pare că acest război civil va fi cel mai important testament pe care ni-l va lăsa.

Dacă cineva ar fi recent asasinat, cu siguranță că Netanyahu s-ar folosi de condamnarea lui ca de un alibi, așa cum s-a folosit și de unele pripite apeluri prin care a cerut “moarte lui Rabin “ sau a spus că  “Rabin este un trădător“, folosite până azi ca un fel de dezvinovățire. Chiar dacă cineva ar fi în curând asasinat, e puțin probabil ca el să aibă remușcări. El este cel pe care asasinii au căutat să-l omoare, eterna victimă.