Economia României o va ajunge din urmă pe cea italiană în 2020. Alternativa mai sănătoasă: de ce nu mai devreme? Economia României o va ajunge din urmă pe cea italiană în 2020, dacă tendinţele curente se menţin. Cel puţin aşa crede un profesor universitar de la London School of Economics (LSE), una dintre cele mai prestigioase şcoli de economie ale Europei. Prognoza poate fi luată peste picior ca fiind fantezistă. Alternativa mai sănătoasă ar fi transformarea acestu
Economia României o va ajunge din urmă pe cea italiană în 2020. Alternativa mai sănătoasă: de ce nu mai devreme?
Economia României o va ajunge din urmă pe cea italiană în 2020, dacă tendinţele curente se menţin. Cel puţin aşa crede un profesor universitar de la London School of Economics (LSE), una dintre cele mai prestigioase şcoli de economie ale Europei. Prognoza poate fi luată peste picior ca fiind fantezistă. Alternativa mai sănătoasă ar fi transformarea acestui calcul într-o provocare: de ce să aşteptăm până în 2020? De ce nu mai devreme?
Modelele economiştilor tind să plece de la premisa că „toate celelalte variabile sunt egale“ şi că tendinţele actuale se proiectează în viitor. În realitate, variabilele se schimbă şi tendinţele actuale rareori se menţin. Experienţa de până acum ne indică, însă, şanse destul de mari ca economia Italiei să bată pasul pe loc multă vreme de acum înainte – o face deja de mult timp. Cu un guvern proaspăt ales, de la care nimeni nu aşteaptă mari vitejii, economia italiană se îndreaptă spre o jenantă creştere de 0,3% anul acesta, cărând în spate o sumă de dezechilibre ce-i compromit evoluţia în următorii ani.
Mai important însă decât calculul profesorului de la LSE este faptul că mesajul său ne aminteşte de faptul că România continuă să se mişte haotic, fără o strategie cu obiective măsurabile şi realiste. Intrarea în NATO a depins de conjuncturi geopolitice la care aportul şi meritul României au fost limitate. Integrarea în Uniunea Europeană a sfârşit prin a fi un compromis politic asupra unor criterii economico-juridice pe care o lume întreagă ştia că nu le îndeplinim.
În modelul profesorului Francesco Grillo, citat de revista The Economist în ultima sa ediţie, avem, aşadar, o şansă cum nu am mai avut poate niciodată. Este şansa de a depăşi orizontul zilei de mâine, de a deveni un jucător important pe piaţa Uniunii Europene – altfel spus, de a evolua. Avem ocazia să nu mai oscilăm între fudulia prostească de a ne crede buricul pământului şi auto-flagelarea de a ne vedea ca permanente victime. Avem ocazia să concurăm într-o competiţie reală şi să obţinem o victorie şi altfel decât prin compromis sau îngăduinţa juriului.
Importanţa unui ţel îndrăzneţ nu trebuie subestimată. În maculatura pe care o reprezintă majoritatea covârşitoare a literaturii de management, cazurile care captează imaginaţia şi rămân în memorie sunt cele ale liderilor care au avut temeritatea de a stabili obiective ambiţioase şi de a inspira sute sau mii de oameni să le atingă. Jack Welch, la General Electric, Lou Gerstner, la IBM, – şi alţii ca ei – au intrat în istoria capitalismului şi pentru că au avut viziunea unor ţeluri care păreau imposibile, dar şi pentru că au avut priceperea de a le transforma în realitate.
Să recapitulăm esenţa estimării citate în The Economist: România are 12 ani să facă meci egal într-o „competiţie“ cu economia codaşă a Europei, de la care nimeni nu se mai aşteaptă la surprize pozitive. Spania, ajutată considerabil în ultimii ani şi de câteva sute de mii de emigranţi români, a reuşit aceeaşi ispravă în 20 de ani de la intrarea în UE, lăsând în urmă economia Italiei în 2006. Provocarea este, aşadar, valabilă: de ce abia 2020? De ce nu mai devreme?