Fondatorul MIT Media Lab, Nicholas Negroponte, ne poartă într-o călătorie prin ultimii 30 de ani de tehnologie. Iscusitul prevestitor aduce în lumină interfețe și inovații pe care le-a prezis în anii 1970 și 1980, ridiculizate atunci dar omniprezente azi. La final ne oferă o ultimă previziune — absurdă? strălucită? — pentru următorii 30 de ani.
Când am fost invitat aici, mi s-a cerut să vizionez și toate cele 14 prezentări TED pe care le-am făcut până acum. Cronologic. Prima a durat două ore. A doua o oră, apoi câte o jumătate de oră. Dar eu nu observam decât cum îmi crește chelia. Imaginați-vă că vă vedeți viața derulându-se, 30 de ani din ea. A fost, cel puțin pentru mine, o experiență destul de șocantă. În timpul alocat am de gând să vă spun ce s-a întâmplat în timpul celor 30 de ani și apoi să fac și o previziune, și să vă spun câte ceva din ce planuri de viitor am. Pe ecran vedeți când a fost TED 1 în viața mea. E destul de important pentru că făcusem deja 15 ani de cercetări, deci aveam ceva în stoc și a fost ușor. Nu eram ca Fidel Castro să pot vorbi două ore, sau ca Bucky Fuller. Aveam 15 ani în spate, iar Media Lab urma să se deschidă. Asta a fost ușor. Dar există câteva lucruri legate de ce s-a întâmplat în acea perioadă care sunt cu adevărat importante. Unul e faptul că pe vremea aceea calculatoarele încă nu erau pentru oameni. În aceeași perioadă se mai întâmpla ceva: noi eram considerați informaticieni neserioși. Nu eram „adevărați”. Ceea ce vă voi arăta este, în retrospectivă, mult mai interesant și mult mai acceptat decât a fost atunci.
Voi descrie anii și chiar mă voi întoarce la ce făcusem mult înainte. Iată cam ce făceam în anii 1960: manipulare foarte directă, foarte influențată de arhitectul Moshe Safdie, fiindcă am studiat arhitectura, și vedeți aici că am construit chestii robotice care puteau construi structuri de tipul locuințelor. Pentru mine asta încă nu era Media Lab, ci era începutul a ceea ce voi denumi informatică senzorială. Și aleg degetele în parte pentru că toată lumea credea că e ridicol. S-au publicat lucrări despre cât de stupid e să folosești degetele. Trei motive. Unul era rezoluția scăzută. Altul era că mâna ar acoperi ce vrei să vezi. Iar al treilea, cel mai tare, era că degetele ar murdări ecranul. Și astfel degetele nu vor fi niciodată un instrument folositor. Aici vedeți un dispozitiv pe care l-am făcut în anii 1970, care nici până azi n-a prins. Nu e sensibil doar la atingere, ci și la presiune.
În 1976 un avion Air France a fost deturnat, dus la Entebbe. Iar israelienii au executat o operațiune de salvare extraordinară, și asta în parte pentru că au exersat-o pe o copie fizică a aeroportului. Ei construiseră aeroportul, așa că au construit o copie în deșert, iar când au sosit la Entebbe cunoșteau locul, pentru că de fapt mai fuseseră acolo. Guvernul SUA ne-a întrebat pe câțiva, în 1976, dacă putem face același lucru pe calculator. Bineînțeles, cineva ca mine a spus da, imediat. S-a făcut un contract cu Departamentul Apărării și am construit o camionetă și o platformă. Am făcut un fel de simulare, deoarece existau video-discuri. Asta era tot în 1976. Iar acum, după mulți ani, a părut această camionetă și astfel aveți Google Maps.
5:27 Și totuși unii ziceau că asta nu-i informatică serioasă. Dar cineva pe nume Jerry Wiesner, care întâmplător era rectorul MIT, a considerat că totuși e informatică. E una dintre regulile pentru oricine dorește să înceapă ceva în viață: ai grijă să fie și rectorul implicat. Când făceam Media Lab era ca și cum aș avea o gorilă pe scaunul din față. Dacă eram oprit pentru depășirea vitezei și polițistul se uita pe geam și vedea cine e în mașină, spunea: „A, vă rog, continuați!” Și astfel am reușit. În treacăt, aici vedeți un dispozitiv simpatic, e o fotografie lenticulară a lui Jerry Wiesner unde singurul lucru care se schimba erau buzele. Când oscilai bucățica de film lenticular în fața fotografiei buzele se mișcau sincron, cu o lărgime de bandă zero. Era un sistem de teleconferință cu lărgime de bandă zero pe atunci.
6:31 Iată aici ce era Media Lab, ce spuneam că vrem să facem, că lumea calculatoarelor, a editurilor și tot așa se vor combina. Iarăși, nu era ceva general acceptat, dar se auzea des la TED la începuturile sale. Aici vedeți spre ce ne îndreptam. Așa a fost posibil Media Lab. Unul din apanajele vârstei e că vă pot spune, cu mare încredere, că am fost în viitor. Am fost acolo, de fapt, de multe ori. Și spun asta pentru că de multe ori în viața mea am spus „Peste 10 ani va fi așa”, iar cei 10 ani treceau. Apoi spuneam „Peste 5 ani va fi așa” și treceau cei 5 ani. Deci când spun asta simt oarecum că e pentru a nu știu câta oară. Dintre afirmațiile mele cel mai des citată e poate aceasta: „Informatica nu privește calculatoarele, ci traiul”. N-a avut mare efect, dar apoi a început să aibă. A început, pentru că oamenii s-au prins că nu mediul e mesajul. Și vă arăt această mașină, într-o poză cam urâtă, pentru a vă spune cam ce fel de întâmplări mi-au caracterizat într-o măsură viața. Aici e un student de-al meu care făcuse un doctorat cu tema „Șoferul din spate”. Abia apăruse GPS-ul, mașina știa unde se află și-i dădea șoferului instrucțiuni audio, când să vireze la dreapta, când la stânga și tot așa. Am constatat atunci că unele aspecte ale instrucțiunilor erau dificile. De exemplu, ce înseamnă să virezi prima la dreapta? Dacă vii pe o stradă prima la dreapta e probabil a doua, și multe alte probleme. Studentul a făcut o teză minunată. Dar biroul de brevete de la MIT i-a spus: „Nu-l breveta. Nu se va accepta niciodată. Sunt prea mari dezavantajele. Vor fi probleme cu asigurările. Nu-l breveta.” Așa că nu l-am brevetat. Iar asta ne arată din nou că uneori oamenii nu sunt atenți la ce se întâmplă.
Alte proiecte, voi trece rapid prin ele, multe legate de senzori. Poate îl recunoașteți pe Yo-Yo Ma în tinerețe, îi detectam mișcarea corpului în timp ce cânta la violoncel sau la hipervioloncel. Acești băieți chiar așa mergeau prin oraș atunci. Acum asta se face puțin mai discret și a devenit mai obișnuit.
Apoi sunt cel puțin trei eroi, vreau să-i pomenesc rapid. Marvin Minsky, care m-a învățat multe despre intuiție. Două cuvinte despre Muriel Cooper, care a fost foarte importantă pentru Ricky Wurman și pentru TED. De fapt când a venit pe scenă cu asta a început: „L-am prezentat pe Ricky lui Nicky.” Nimeni nu-mi zice Nicky, iar lui Richard nimeni nu-i zice Ricky, așa că n-a înțeles nimeni despre cine vorbește. Apoi desigur Seymour Papert, care e cel care a spus: „Nu te poți gândi la a gândi decât dacă te gândești la a gândi ceva.” De fapt este — puteți descifra asta mai târziu — este o afirmație destul de profundă.
Iată câteva ilustrații de la TED 2, poate puțintel prostuțe. Apoi m-am gândit că televiziunea se reduce de fapt la ecrane. Era tot după TED 1, ne apropiam de TED 2. Aș vrea să menționez aici că, deși ne putem imagina inteligența în dispozitiv, mă uit azi la ce se face legat de internetul lucrurilor și cred e de plâns. Pentru că uite ce se întâmplă: unii iau afișajul cuptorului și ni-l pun pe telefonul mobil sau pun cheia de la ușă pe mobil. Le iau pur și simplu și ni le aduc. Dar asta e exact ce nu ne dorim. Dorim să punem un pui în cuptor, iar cuptorul să spună „Aha, e un pui” și să coacă puiul. „A, puiul e pentru Nicholas, iar lui îi place așa și așa.” În loc ca inteligența să fie în dispozitiv am început astăzi s-o punem la loc în telefonul mobil sau mai aproape de utilizator. Nu-i o viziune tocmai strălucită a internetului lucrurilor. Televiziunea, cum ziceam, așa era în 1990. [volum, contrast, puritate, nuanță] Iar mâine va fi cam așa. [violență, sex, durată, culoare politică] Iarăși, unii au râs cinic, nu prea au râs cu admirație.
Telecomunicațiile în anii 1990. George Gilder s-a hotărât să numească această diagramă inversiunea Negroponte. Sunt mai puțin celebru decât George, așa că a rămas numele cum i-a zis el, inversiunea Negroponte. Ideea e că transmisiile prin cablu se vor face fără fir, și invers. Și așa s-a întâmplat. Ce vedeți e desenul original din acel an și s-a întâmplat întocmai.
Am înființat revista „Wired”. Îmi aduc aminte că stăteam cu rândul la biroul de recepție și un tată a sunat supărat că fiul său a renunțat la „Sports Illustrated” ca să se aboneze la „Wired”. Zicea: „Sunteți o revistă porno sau așa ceva?” Nu putea înțelege de ce fiul său ar fi interesat de „Wired”. În fine.
Voi trece repejor prin astea. [„Nicholas Negroponte prevede că în curând vom cumpăra cărți și ziare direct de pe Internet. Vezi să nu."] Iată favorita mea. [„Nicholas Negroponte prevede că în curând vom cumpăra cărți și ziare direct de pe Internet. Vezi să nu."] În 1995, pe spatele revistei „Newsweek”. [„Nicholas Negroponte prevede că în curând vom cumpăra cărți și ziare direct de pe Internet. Vezi să nu."] Hai, citiți!
Fără îndoială vă face plăcere, sau cel puțin mie îmi face, când cineva spune cât de profund greșești.
A apărut „Era digitală”. Mi-a dat ocazia să fiu mai prezent în presa de specialitate și să-mi fac ideile publice. Ne-a permis totodată să construim noul Media Lab. Dacă nu l-ați văzut, vizitați-l, are o arhitectură frumoasă pe lângă că este un loc de muncă minunat. [Azi folosim multimedia pe masă sau în sufragerie fiindcă echipamentul e incomod. Ecranele mici, luminoase, subțiri, de mare rezoluție vor schimba totul. — 1995] Iată despre ce vorbeam la TED.
Azi folosim multimedia pe masă sau în sufragerie fiindcă echipamentul e incomod. Ecranele mici, luminoase, subțiri, de mare rezoluție vor schimba totul. — 1995] Au devenit realitate. [Azi folosim multimedia pe masă sau în sufragerie fiindcă echipamentul e incomod. Ecranele mici, luminoase, subțiri, de mare rezoluție vor schimba totul. — 1995] Așteptam în fiecare an. Era petrecerea pe care Ricky Wurman n-a mai făcut-o în sensul că și-a invitat mulți din vechii prieteni, inclusiv pe mine.
Dar apoi ceva s-a schimbat pentru mine, destul de profund. Am devenit mai implicat în calculatoare și învățare, influențat de Seymour, dar mai ales pentru că am privit învățarea ca fiind cel mai bine aproximată de programarea calculatorului. Când scrii un program de calculator nu poți doar să faci o listă și să iei un algoritm și să îl traduci într-un set de instrucțiuni. Când programul are un defect, și toate au, trebuie să-l repari. Trebuie să intri, să schimbi, apoi să execuți din nou. Și repeți, iar repetarea asta e de fapt o foarte bună aproximare a învățării.
De aici am ajuns să lucrez cu Seymour în locuri precum Cambodgia și să pornim proiectul „Un laptop fiecărui copil”. Am vorbit destul la TED pe tema „Un laptop fiecărui copil”, așa că o să trec rapid, dar asta ne-a dat șansa să facem ceva la o scară relativ mare în domeniul învățării, dezvoltării și informaticii. Foarte puțini știu că „Un laptop fiecărui copil” a fost un proiect de 1 miliard de dolari, cel puțin în cei 7 ani cât l-am condus eu. Dar, chiar mai important, Banca Mondială a contribuit cu zero, USAID cu zero. Au plătit mai mult țările din propriile lor fonduri, ceea ce este foarte interesant, cel puțin pentru mine, legat de ce plănuiesc în continuare. Iată cam pe unde am dus proiectul.
Apoi am încercat un experiment, iar experimentul a avut loc în Etiopia. Iată experimentul. Putem avea învățare acolo unde nu sunt școli? Am livrat tablete fără instrucțiuni și i-am lăsat pe copii să se descurce. Și într-o scurtă perioadă de timp nu numai că le-au pornit și că fiecare copil a folosit 50 de aplicații în primele cinci zile și că știau cântece cu ABC în două săptămâni, dar au și hăckuit Androidul în șase luni. Mi s-a părut destul de interesant. Iată probabil cea mai bună poză pe care o am. Puștiul din dreapta s-a proclamat învățător. Vedeți și puștiul din stânga și tot așa. Nu s-a implicat niciun adult aici. Așa că am spus: oare putem face asta la o scară mai mare? Și ce anume lipsește? Aici puștii deja țin o conferință de presă și scriu ceva în țărână. Iar răspunsul la „Ce lipsește?” … Dar voi sări peste previziunea mea, pentru că nu mai am timp, și iată întrebarea: ce urmează să se întâmple?
Problema e să conectăm ultimul miliard de oameni. Conectarea ultimului miliard diferă mult de conectarea următorului miliard pentru că următorul miliard e mură-n gură, dar ultimul miliard e în mediul rural. A fi rural și a fi sărac nu e totuna. Sărăcia tinde să fie creată de societatea noastră, dar oamenii din acea comunitate nu sunt săraci în același mod, deloc. Primitivi, poate, dar pentru abordarea problemei și conectarea lor experiența cu „Un laptop fiecărui copil” și experimentul din Etiopia mă fac să cred că de fapt putem termina într-un timp foarte scurt.
Așa că planul meu, și din păcate n-am ajuns la punctul în care vă pot prezenta partenerii mei, este să folosim un satelit geostaționar. Sunt multe motive pentru care sateliții geostaționari nu sunt optimi. Dar din multe alte motive sunt. Cu două miliarde de dolari putem conecta cu mult peste 100 de milioane de oameni, dar motivul pentru care am zis două, și acesta va fi ultimul ecran, e că două miliarde de dolari e ceea ce cheltuiam în Afganistan pe săptămână. Așa că bineînțeles, dacă putem conecta Africa și ultimul miliard de oameni cu asemenea sume, ar trebui să-i conectăm.
Îți voi spune care e previziunea mea. Iar asta chiar e o previziune, pentru că e pe 30 de ani. Eu nu voi mai fi. Dar e ceva legat de faptul că învățăm să citim. Până acum am consumat informații prin intermediul ochilor. Poate că e un canal foarte ineficient. Eu prezic că vom ingera informații. Vom lua o pastilă și vom ști engleză. Vom lua o pastilă și vom ști Shakespeare. Iar pentru asta vom folosi fluxul sanguin. Odată ajuns în sânge, circulă cu el și ajunge în creier. Când știe că a ajuns în creier, în diferitele zone, se depozitează în locurile potrivite. Deci prin ingerare.