Sunt mulți locuitori de pe meleagurile carpato – danubiano – pontic ce sunt ferm convinși că înainte de 1989 era mai bine și că oamenii aveau locuri de muncă și erau ocrotiți de un stat paternal. Apare o adevărată imagine idilică, despre un paradis terestru în care omul avea tot ce-și dorea. Se știe din lucrările psihologilor că masele nu gândesc și nu sunt capabile decât să repete la infinit idei simple și eronate.
Adevărul gol – goluț era că România era un fel de mare lagăr în care autoritățile aduceau produse după cum stabileau directivele de partid. Datele publicate în anuarele statistice ale timpului chiar de către cei ce aveau monopolul asupra comerțului demonstrează că magazinele primeau mărfuri cât să nu fie rafturile goale.
Nicolae Ceaușescu, comerțul și fericirea românilor
Anuarul statistic al României socialiste imprimat în anul 1968 este foarte interesant. Datele fac referire la stăpânirea lui Nicolae Ceaușescu, cel despre care se spune că a fost un adevărat patriot. Trecem acum peste aspectul că s-a declarat mereu internaționalist, adică dorea să participe la cucerirea planetei în numele ideologiei de stânga și nu avea ceva în comun cu poporul român, și să analizăm ceea ce dădea statul oamenilor drept hrană din import.
Societatea contemporană nu mai trăia autarhic și produsele exotice aveau căutare. Partidul oferea la capitolul citrice numai 30.100 t, ceea ce pare a fi o cantitate mare. Raportat la întreaga populație a țării, statul comunist a reușit să ofere cam 1,5 kg pe cap de locuitor. Orezul este un aliment hrănitor și în Asia există un adevărat cult pentru acest produs alimentar. Autoritățile de partid au fost mai generoase la acest capitol și au adus …32.000 t.
Măslinele, fructe obișnuite în hrana popoarelor din zona Mării Mediterane, au fost importate într-o cantitate de doar 5.800 t, comparabilă cu cea de 5.396 t de cacao. Cerere era, oamenii aveau ceva bani din salarii, dar statul nu era interesat de o dezvoltare reală a comerțului intern. Resursele de valută puteau fi dirijate către importurile de materii prime necesare industriei și nu spre aprovizionarea populației, ceea ce însemna o creștere a cheltuielilor considerate inutile.
Dacă nu erau aduse prea multe alimente exotice, nici alte bunuri necesare populației nu intrau în atenția autorităților de partid și de stat. Autobuzul era un mijloc de transport ce permitea o mobilitate superioară a angajaților către capacitățile de producție și o respectare a punctualității la locul de muncă. Cum rețeaua de căi ferate era limitată, mijloacele rutiere motorizate erau absolut necesare.
Au fost cumpărate din străinătate numai 179 de autobuze în anul 1967 și acestea se adăugau celor 161 din 1966. Automobilul, un simbol capitalist al prosperității, a fost importat numai în 17.841 de exemplare. Un interes mai mare a fost pentru televizoare, importul sporind la 147.900 de aparate. Regimul dorea să controleze populația prin imagini și avea nevoie de instrumentele tehnice pentru atingerea obiectivului.
Bunurile pentru populație nu erau suficiente pentru că statul era interesat îndeosebi de ceea ce stabilea doctrina comunistă. Vapoarele au adus la Constanța munți de minereu de fier și numai în 1967 au fost descărcate 3.360.100 t. Era necesar și cărbune pentru topirea minereului și au fost duse la combinatele metalurgice peste 1,8 milioane de tone.
Supradimensionarea industriei grele a adus locuri de muncă, dar a fost o adevărată pacoste pentru comerțul exterior și interior, populația plătind costurile politicii ideologice a autorităților de la București în domeniul economic.