Populația României știe că în epoca fostului dictator s-a dezvoltat industria și astfel existau locuri de muncă. Și cei ce nu doreau să se angajeze erau forțați administrativ să se ducă la un serviciu. Oamenii aveau bani și trăiau bine datorită uriașelor fabrici cu coșuri fumegânde. Atunci se producea orice, acum România importă totul.
Nu se mai face nimic în țara asta, spun locuitorii nemulțumiți de politicienii contemporani. Nu mai există vreo urmă de conducător ocrotitor, un tătuc care să le ofere loc de muncă, casă și masă în fiecare zi. A fost cândva o Epocă de aur și, se știe, trecutul este întotdeauna înfrumusețat de memoria scurtă și selectivă. Oare așa să fie?
Care este de fapt realitatea?
Masele populare nu prea au obiceiul să citească și nici nu dezvoltă idei corecte, științifice. Au idei puține, ferme și greșite. Nu există comunitate care să scape de această lege psihologică dată cândva de celebrul savant francez Gustave Le Bon. Realitatea este însă una extrem de crudă. Nicolae Ceaușescu a dat lovitura de grație întregii economii socialiste prin decizia plății forțate a datoriei externe.
Fabricile au ajuns să producă puține mărfuri cu preț ridicat și, în plus, erau uzate moral. Țara avea nevoie de autobuze, dar livrările au scăzut de la 3.702 exemplare în anul 1980 la numai 1.400 în anul 1989. O prăbușire a fost și la camioane, de la 31.711 la 13.515. Vagoanele de călători au ajuns de la 601 la numai 203. Tractoarele, mândria regimului, au trecut de la 71.000 la 17.000.
Mașinile de forță aveau nevoie de tot felul de utilaje pentru realizarea muncilor în agricultură, dar nici la acest capitol industria constructoare de mașini nu stătea bine. Dimpotrivă. Se înregistra o catastrofă. Plugul, unealta de bază pentru prelucrarea solului, a ajuns să fie produs numai în 6.000 de exemplare în loc de 13.000. Mașinile de semănat au trecut de la 19 la 12.000 de bucăți. Erau căutate combinele pentru strâns recolta și la acest capitol a fost o creștere de la 4.890 la 5.649 de unități.
Este interesant de observat însă că la cultura de porumb recoltarea se făcea manual prin munca forțată a elevilor, militarilor și a muncitorilor, marile mașini agricole fiind rare prin lumea satelor.
Grav era că instalațiile complexe de foraj structural, implicit scumpe și aducătoare de venituri, nu mai erau căutate. Instalațiile de foraj au înregistrat o cădere de la 55 la numai 3 unități, dar în anul 1988 au fost produse fix zero. Cele de foraj din domeniul petrolului au trecut de la 152 la 40 de exemplare.
Economia nu mai funcționa normal
Anuarele statistice cuprind date interesante despre ceea ce livra industria comunistă către piața internă și cea externă. Obsesia regimului pentru oțel și fontă rămâne evidentă, dar metalul greu era o adevărată ghiulea de gâtul economiei socialiste pentru că se obținea cu costuri mari și aducea câștiguri mici.
Dacă numărul de angajați era același, înseamnă că economia nu mai funcționa normal și se îndrepta spre prăbușire. Regimul a menținut fabricile prin măsuri administrative și financiare, mutând banii de la cele rentabile la cele falimentare. A apărut astfel o iluzie că totul mergea în vremea lui Ceaușescu și această poveste nu poate fi ștearsă din memoria mulțimilor, mai ales că urmașii dictatorului n-au excelat la capitolul afaceri corecte.