Demisia domnului Dîncu a fost înaintată, firește, superiorului ierarhic, premierului Nicolae Ciucă, dar ea este, din punctul de vedere al comunicării, o palmă dată președintelui Iohannis.

Nu cunosc în amănunt calificările celorlalți membri ai Guvernului, dar domnul Dîncu din perspectiva activității sale profesionale și politice mi s-a părut a fi cel mai intelectual membru al Cabinetului, poate singurul în stare să compună un text elegant în limba română. Iar demisia sa este un astfel de text.

După cum se știe, istoria a început în momentul în care ministrul a afirmat, la un post de televiziune, că războiul din Ucraina trebuie să se termine în urma unor negocieri.

„Războiul va mai continua şi singura şansă pe care ar putea să o aibă Ucraina şi mai ales sfârşitul războiului, singura şansă a păcii poate să fie negocierea, negocierea cu Rusia. […] Ţările lumii, NATO, Statele Unite să negocieze pentru Ucraina garanţii de securitate şi o pace cu Rusia sigură.

Singură Ucraina nu va putea să negocieze cu Rusia, pentru că clasa politică din Ucraina, în momentul acesta, nu poate să îşi permită să-şi asume, ar fi o sinucidere curată în politică să îşi asume pierderea de teritorii, o pierdere injustă până la urmă, de teritorii, ar fi o înfrângere prea mare pentru politică”.

Poate că declarația domnului Dîncu a fost hazardată, poate că nu era momentul sau locul potrivit, cert este însă că această declarație ar fi trecut neobservată, dacă imediat după aceea președintele Iohannis nu ar fi intervenit vehement, respingând nu doar ideea de negocieri, ci și atacându-l pe ministrul Apărării.

Din reacția președintelui rezultă două elemente. Un prim element este cel al alinierii totale și necondiționate a României la narațiunea NATO. Dar despre acest lucru nu vom vorbi aici și acum. Al doilea element ține mai degrabă de relația dintre președinte și Guvernul „său”. Cum spuneam, fără să fiu un fan al domniei sale, Vasile Dîncu a fost personalitatea cu cea mai mare anvergură intelectuală din Guvern, și chiar, cu mare probabilitate, din întregul activ al PSD-ului de astăzi.

Întreaga activitate al președintelui Iohannis a vizat, în cele două mandate ale sale, eliminarea PSD-ului din pozițiile de putere din România. Când în toamna anului trecut s-a instalat Guvernul Ciucă, PSD-ul chemat la guvernare nu mai era de mult PSD-ul agresiv, condus de lideri puternici, ca Liviu Dragnea sau Victor Ponta. În noiembrie 2021 PSD-ul era (semi)castrat, deparazitat, pieptănat și cu fundiță la gât. Declarația lui Vasile Dîncu a fost interpretată (sau luată ca pretext) de către președintele Iohannis ca un gest de frondă în care fundița a fost dezlegată de la gât și aruncată pe jos.

Nu pot să bag mâna în foc, dar cred că tonul și poziția președintelui Iohannis au fost intenționat ridicate pentru a determina demisia lui Vasile Dîncu. Practic președintele l-a acuzat de fostul ministru de incompetență. Acum, privind din exterior, e greu să spunem dacă un fost profesor de fizică este mai competent în chestiuni de apărare națională decât un sociolog specializat în comunicare. Însă pentru președintele Iohannis chestiunea a fost de a avea un control complet asupra tuturor instituțiilor de forță din România. Plasarea unei persoane mai greu de controlat în fruntea Ministerului Apărării Naționale era o problemă.

Președintele Iohannis a intervenit direct, peste capul premierului, corijându-l pe prim-ministru, ceea ce arată două lucruri. Primul este o intenționalitate expresă, cu alte cuvinte președintele fie a avut ceva personal cu Dîncu, fie mai probabil, a avut ceva cu poziția lui Dîncu în Guvern. Al doilea este desconsiderarea implicită a premierului. Întrucât această desconsiderare a avut loc public, mesajul dat de președinte a fost că Guvernul este „al său”, iar premierul, practic, nu contează.

Dacă președintele ar fi fost interesat de imaginea și coerența echipei guvernamentale, fie îi transmitea premierului, în particular, să-l corijeze pe ministru, fie îi reproșa direct, dar tot în particular, ministrului ceea ce avea de reproșat. Președintele a ales să-și încordeze mușchii în public, și, mai mult, să-l ironizeze jignitor pe Vasile Dîncu, îndemnându-l „să mai citească revista presei”.

Interesant, a doua zi premierul l-a chemat pe ministru la raport și, probabil, i-a servit aceeași porție de critică. Dar Vasile Dîncu nu și-a dat demisia nici după ieșirea publică a președintelui și nici imediat după ce a fost chemat la ordine de premier. Dîncu și-a dat demisia abia a doua zi, ceea ce ne facem să presupunem că premierul nu a înțeles mesajul lui Iohannis – acela de a-i cere demisia ministrului – și a fost necesar încă un telefon pentru a-l face până la urmă să demisioneze. Acest lucru se vede și din formularea demisiei, întrucât Vasile Dîncu îl menționează explicit pe președinte ca fiind cauza demisiei.

Este evident că disputa dintre președinte și ministru nu este (doar) o chestiune de orgolii. Informațiile conexe despre elicopterele cumpărate la suprapreț și, în general, despre achizițiile pentru armată care, în această perioadă, se desfășoară susținut, arată clar că Ministerul Apărării Naționale este o vârtelniță de bani care nu poate fi lăsată pe mâna oricui. Aș putea să pun pariu că viitorul ministru al Apărării va fi sau un pesedist total subordonat președintelui, sau va fi un penelist, în urma unui schimb de portofolii între cele două partide, chiar dacă Marcel Ciolacu a respins pentru moment această variantă.

În sfârșit, trebuie să observăm că Vasile Dîncu nu este la prima retragere înainte de termen dintr-o funcție de demnitate publică. În toate celelalte situații din trecut retragerea lui Dîncu a premers unor evoluții negative ale instituțiilor pe care le păstorea. N-ar fi deci improbabil să asistăm la o precipitare a evenimentelor în zona apărării naționale.