În vara lui 2019, Donald Trump era primul președinte american care, alături de Kim Jong Un, trecea granița, din zona demilitarizată (DMZ), în Nordul comunist. Pentru cei care încă nu știu, DMZ, această fâșie de pămînt este cu siguranță, cel mai puternic armat loc de pe Pământ.
În cazul în care se va întâmpla ceva neimaginat, prezența a trei armate mari în Peninsula Coreeană și puterea lor ar putea face din această pașnică fășie de pămînt, lată de 4 km și lungă de 250 km, unul dintre cele mai mortale câmpuri de luptă, potrivit NationalInterest.
Forțele armate ale Coreei de Nord numără 1,2 milioane de bărbați și femei în uniformă și mențin o poziție ofensivă. Aproximativ 70% din forțele terestre și 50% din forțele aeriene și navale se află la mai puțin de 100 de km de DMZ. Coreea de Nord a construit mai multe tuneluri subterane care traversau DMZ, cel puțin patru fiind detectate și sigilate de sud-coreeni, între 1974 și 2000.
Recenta dezertare a unui soldat nord-coreean de lîngă DMZ, care separă cele două Corei, a evidențiat cât de greu este să treci din nord în sud. DMZ este îngrădită, minată și patrulată de soldați de ambele părți.
Fortificațiile și concentrarea mare de trupe gata de luptă vor face din Zona demiliitazrizată coreeană, în caz de război, unul dintre cele mai periculoase locuri de pe pământ.
Actuala linie de demarcație între Coreea de Nord și Coreea de Sud a fost stabilită prin Acordul de Armistițiu Coreean din iulie 1953. Cele două părți au convenit asupra unei zone demilitarizate, care împarte peninsula. Din punct de vedere tehnic, nu există „graniță”, întrucât niciuna dintre Corei nu consideră cu adevărat cealaltă țară separată, așa că DMZ a devenit granița de facto.
Deși zona demilitarizată este denumită în mod obișnuit ca urmând paralela 38, ea cade de fapt sub paralela 38 în vest și trece deasupra ei în est.
La nord de DMZ, Armata Populară Coreeană este responsabilă de DMZ. Coreea de Nord a ridicat o serie de fortificații și structuri defensive menite să împiedice forțele sud-coreene să treacă frontiera.
Un gard electrificat se întinde pe toată lungimea DMZ, pe lîngă câmpurile minate presărate cu mine antipersonal. De asemenea, Nordul a construit o serie de turnuri concepute pentru a veghea la incursiunile sud-coreene.
Începând cu anii 2000, Phenianul a construit o rețea de cel puțin opt sute buncăre în apropierea frontierei, fiecare capabil să adăpostească 1.500 până la 2.000 de soldați de infanterie. Dar și ca protecție, înainte ca trupele să conducă un atac transfrontalier.
În caz de război, planul Coreei de Nord este de a folosi puterea de foc și viteza de acțiune pentru a efectua un „atac fără oprire”. În 1992, Kim Jong-il, tatăl lui Kim Jong-un, a ajuns la concluzia că doar un atac-fulger peste graniță ar putea avea succes în fața forțelor SUA care ar putea interveni putea a ajuta Sudul.
Odată izbucnit războiul, cele trei corpuri de infanterie ale KPA, sprijinite de brigăzile de infanterie ușoară independente și de Corpul de artilerie 620 și Kangdong, vor lansa un atac fulger peste DMZ. În sprijinul lor ar veni avioane de luptă, elicoptere, parașutișt, pe lîngă atacuri amfibii asupra insulelor sud-coreene și a zonelor de coastă.
Atacurile puternice ale celor trei corpuri KPA, aproape sigur susținute de cantități uriașe de arme chimice, ar genera cel puțin o descoperire pe coastele de vest și est.
Între timp, la sud de DMZ, și Coreea de Sud are apărări extinse menite să oprească o armată să treacă frontiera. Trupele armatei Sudului patrulează în mod regulat granița, inspectându-l pentru a detecta semne de infiltrare, cu mitraliere grele și alte arme de sprijin la zone-cheie. Soldații din Sud care patrulează în DMZ sunt considerați „polițiști înarmați” și nu „militari”.
În 2010, robotul de santinelă armată SGR-1 a început să patruleze zona demilitarizată. Multe drumuri și autostrăzi între Seul și DMZ sunt proiectate pentru a fi ușor blocate, în caz de invazie. Drumurile care merg spre nord-sud sunt canalizate prin treceri înguste care pot fi ușor blocate la cele mai grele și mai puternice tancuri.
Dacă Nordul organizează un atac transfrontalier, trupele sudice vor încerca să oprească forțele KPA cât mai aproape de frontieră.
În orice atac transfrontalier, cu cât Nordul are nevoie de mai mult timp pentru a câștiga, cu atât e mai probabil ca SUA și Coreea de Sud să prevaleze.
Ca răspuns, o parte a planului de luptă al Phenianului este de a ataca aerodromurile, porturile și alte puncte de intrare în peninsulă, blocând întăriririle și acordând timp ca unitățile de luptă să câștige războiul.