Cu sprijinul Departamentului de Stat si al serviciilor secrete, Pentagonul a asternut pe patru pagini lista riscurilor pe care le implica interventia in Irak. Fiecare dintre acestea poate duce numarul pierderilor umane dincolo de ceea ce opinia publica americana ar putea suporta si poate prelungi razboiul suficient de mult pentru a favoriza aparitia unor complicatii cu urmari greu de prevazut si de controlat. Nu intamplator, inlaturarea acestor riscuri figureaza printre cele opt obiective prioritare anuntate de seful Pentagonului, Donald Rumsfeld, care a refuzat sa excluda eventualitatea folosirii armelor nucleare pentru a raspunde unora dintre amenintarile asociate operatiunilor din Irak.

Incendierea puturilor petroliere

Intre 10 si 30 de puturi de extractie – din cele circa 500 existente in campul petrolier de la Ramalah, care furnizeaza 1,2 milioane barili de titei pe zi – au fost incendiate de militarii irakieni inainte de a se retrage din zona. La Basra, soldatii britanici au descoperit ca rafinaria era minata; desi ar fi putut fi aruncata in aer in orice clipa, acest lucru, din fericire, nu s-a intamplat. Regimul de la Bagdad este dispus, si chiar pregatit, sa provoace pierderi inamicului si haos pe teatrul de lupta, cu orice pret. Din punct de vedere strict militar, perdeaua de fum n-ar afecta bombardamentele, dar ar impiedica elicopterele de atac sa-si indeplineasca misiunile, ar ingreuna observarea aeriana si ar anihila sistemele care lucreaza in infrarosu. Practica incendierii campurilor petroliere, la care Saddam a recurs fara retinere si in cursul primului razboi din Golf, din 1991, cand a ordonat sa se puna foc celor 700 din cele 943 de sonde din Kuweit, face parte din aceeasi categorie de mijloace agresive si iresponsabile ca si atacurile de la 11 septembrie 2001. Economic, in Kuweit s-a produs un dezastru de zece miliarde USD: patru-sase milioane de barili de titei risipite zilnic, stingerea sondelor a costat 1,5 miliarde USD, iar repararea lor, alte cinci miliarde. Bilantul dezastrului ecologic din Kuweit: trei milioane de tone de particule degajate in atmosfera; aparitia a 300 de mici lacuri de petrol, cu zece milioane mc de titei, pe o suprafata de 500 kmp; sursele de apa contaminate; industria pescuitului din Golf, ruinata; mii de oameni afectati clinic, unii afectati si astazi. Scoaterea din functiune a capacitatilor de exploatare din Irak ar genera o presiune semnificativa asupra pretului petrolului si ar greva procesul reconstructiei tarii, multa vreme dupa incheierea conflictului. Stingerea sondelor dureaza 30-45 de zile, dar repunerea lor in functiune este mult mai anevoioasa si mai costisitoare. Din punctul de vedere al efectelor asupra mediului, acestea ar fi mult mai grave decat in Kuweit, dat fiind faptul ca in Irak exista 1.500 de puturi de extractie. Pe baza experientei din 1991 din Kuweit, strategii aliatilor au luat in calcul catastrofa care ar rezulta din eventuala utilizare a acestei metode de catre armata irakiana. Preluarea controlului asupra campurilor de extractie a titeiului este o prioritate pentru trupele aliate, care au reusit sa securizeze marile zacaminte din sudul tarii. Campurile petroliere din nord raman expuse pana la deschiderea si stabilizarea unui front in aceasta regiune. Data fiind lipsa de cooperare a Turciei, indeplinirea conditiilor militare va dura ceva mai multa vreme, lasand timp si oportunitati lui Saddam sa incendieze campurile de la Kirkuk, care dau peste jumatate din productia de petrol a Irakului.

Atacuri cu rachete Scud si Al Samoud

Ofensiva terestra din sud, desfasurata cu extrema rapiditate, a avut drept scop prioritar neutralizarea bazelor de lansare a rachetelor, aflate in aceasta zona. Cat priveste regiunea de vest – de unde Irakul a lansat, in 1991, 39 de rachete impotriva Israelului, incercand sa provoace replica militara a acestui stat si sa atraga astfel in conflict comunitatea tarilor arabe – aceasta este tinuta sub un strict control aerian.

Folosirea scuturilor umane

In a patra zi de la declansarea operatiunilor, pe unele cladiri din Irak aparuse deja, suficient de vizibil, mesajul: „Human Shields”. In Irak s-au deplasat grupuri de pacifisti dispusi sa joace un astfel de rol, ceea ce l-ar putea ajuta pe Saddam sa evite folosirea propriilor concetateni sau a ziaristilor straini.

Rezistenta in regim de gherila urbana

Este forma previzibila in care fanaticii din garzile revolutionare ale lui Saddam vor incerca sa lupte pana la ultimul, folosind impotriva soldatilor Aliantei toate mijloacele permise si nepermise. Rezultatul ar putea fi un numar mai mare de victime decat in tot restul campaniei militare.

Lupte intre fractiunile irakiene

Mozaicul politico-etno-religios, tinut sub opresiune de nomenclatura minoritatii sunite, poate deveni un amestec exploziv in conditiile destramarii dictaturii lui Saddam. Nu-i exclus ca in eventualele conflicte intercomunitare sa fie folosite ramasitele arsenalului chimic si biologic, pe care trupele aliate nu pot spera sa-l neutralizeze integral si la timp. Cel mai probabil este ca aceste arme sa ajunga in posesia actualelor structuri de putere si securitate si a grupurilor de interese pe care se sprijina regimul de la Bagdad.

Atacuri cu arme chimice sau biologice

Gama acestora merge de la gazele de lupta obisnuite, care trebuie folosite in cantitati foarte mari pentru a avea efecte semnificative, pana la antrax si la gazul letal VX, foarte eficiente si in cantitati mici. Despre aceste arme se banuieste ca s-ar afla in dispozitivele militare concentrate in jurul Bagdadului. Arsenalul armelor chimice este cu siguranta mult redus fata de 1991, iar numarul de rachete purtatoare ori de avioane pentru lansarea lor este acum de ordinul catorva zeci. Totusi, posibilitatea unor atacuri cu astfel de arme reprezinta unul dintre principalele motive pentru care strategii Aliantei au decis sa actioneze cu unitati de lupta autonome, pe un front discontinuu, expus unor lovituri din flancuri sau din spate. Dar acest din urma risc este considerat mai mic decat eventualul impact al unor arme de distrugere in masa asupra unor mari concentrari de trupe anglo-americane. Organizatia britanica Medact estimeaza ca numarul probabil al victimelor in razboi ar putea urca in jurul cifrei de 50.000. Folosirea armelor de distrugere in masa ar putea duce numarul victimelor la 250.000, alaturi de alti 200.000 de oameni care si-ar putea pierde viata mai tarziu, din cauza ranilor si afectiunilor contractate. In aceste cifre se includ si victimele indirecte, provocate de infectii, malnutritie, cancer, in contextul unei previzibile crize sanitare. Saddam a mai folosit arme neconventionale in razboiul cu Iranul, in 1984, iar efectele lor au fost semnalate si in primul razboi din Golf.

O a doua criza majora

Atragerea uneia sau mai multor tari arabe in conflict; atacuri teroriste de tipul celui din 11 septembrie, lansate in SUA, Marea Britanie, Turcia sau in alte tari din coalitie; escaladarea unei crize majore in Peninsula Coreeana etc. Numarul celor care s-ar putea gandi cum sa profite de pe urma turbulentei create in Golf este mare si oricare dintre aceste evenimente s-ar produce, ar crea o situatie extrem de grava in plan global.

Inundarea campiei dintre Tigru si Eufrat

Prin folosirea sau chiar distrugerea barajului Al Qadisiyah de pe Tigru, Saddam poate inunda campia joasa din sudul Bagdadului, blocand fortele aliate, izolandu-le si plasandu-le intr-o pozitie vulnerabila. Alte cinci rezervoare mari de apa ar putea fi folosite pentru a inunda imprejurimile capitalei irakiene. Saddam a mai folosit aceasta stratagema in 1983, pentru a opri ofensiva armatei Iranului, tara cu care se afla atunci in razboi. Strategii aliati sunt foarte preocupati de riscul inundarii regiunii dintre Bagdad si Al Kut, unde se produc frecvent si inundatii naturale, datorita ploilor bogate din lunile martie si aprilie. r
r
Jocul ambitios si periculos al Turciei r
r
Imediat dupa ce Ankara a testat reactia comunitatii internationale trimitand 1.500 de militari in nordul Irakului, cancelariile marilor puteri au luat foc, cu Rusia si Germania ca soliste. In ciuda declaratiei taioase a secretarului de stat Colin Powell ca militarii turci nu au ce cauta acolo, pentru ca nici nu li s-a cerut, nici nu este nevoie de contributia lor, ei nu s-au retras, la fel cum n-au mai plecat din Ciprul de Nord nici dupa 30 de ani. Dandu-le o sansa sa repare gafa, seful Pentagonului a afirmat ca ei nu trecusera de fapt granita cu Irakul, de vreme ce nici serviciile de informatii, nici guvernul turc nu confirmasera acest lucru. Dar planul Ankarei era sa forteze mana aliatilor pentru a obtine ceea ce Washingtonul le refuzase net inainte de inceperea razboiului: desfasurarea de trupe turcesti in nordul Irakului. Negocierile de atunci se incheiasera cu incredibilul refuz al Turciei de a accepta cele 30 de miliarde USD pentru tranzitul trupelor americane. Daca mai era nevoie de o dovada ca motivul refuzului Ankarei nu l-a reprezentat suma, ci niste planuri ambitioase si confuze, americanii au capatat-o. Nu intamplator, inca dinaintea inceperii razboiului, Washingtonul a repetat insitent ca garanteaza integritatea teritoriala a Irakului si a avertizat deschis Ankara ca, daca va desfasura forte turcesti dincolo de granita, le va expune unei confruntari directe cu fortele americane. Faptul ca, in disperare de cauza, SUA au acceptat acum un compromis in privinta stationarii militarilor turci in Irak nu inseamna incheierea istoriei. Noul guvern turc isi poate crea lesne ocazii, mai ales in cazul prelungirii razboiului si agravarii tensiunilor internationale in jurul acestuia, de a incerca ducerea pana la capat a planurilor sale, daca ele nu vor aparea in mod spontan: ciocniri cu fortele entitatii autonome kurde din nord, valuri de refugiati etc. Precedentul ocuparii Ciprului de Nord arata cat de bine rezista Turcia in asemenea situatii la presiuni politico-militare. Dar reactiile dure ale marilor puteri la testul recent al Ankarei indica la fel de clar ca ele ar fi dispuse sa intervina in forta pentru a-i aduce pe turci la ordine. SUA nu vor accepta situatia, Rusia si Franta aproape ca asteapta sa li se ofere un motiv sa intervina, iar reactiile unor tari arabe precum Iranul sunt greu de anticipat. Daca Saddam este o amenintare pentru securitatea comunitatii mondiale, jocul Turciei poate conduce la o catastrofa.