Dar ce înțelege oare domnul Putin prin această ”Nouă Ordine Mondială”? De unde provine și mai ales la ce duce această idee?
Primul Val: frustrarea. ”Noua” Ordine Mondială preconizată de domnul Putin nu e deloc nouă: s-a născut acum un secol, în mintea unui prinț scăpătat, Nikolai Trubețkoy.
Pe fondul frustrării provocate de prăbușirea Imperiului țarist, el a publicat, în exil, lucrarea „Europa și Umanitatea” (1920): „În viitor, Rusia va fi o colonie, ca India, Egiptul sau Marocul.” Situația se datorează „Europei, care este principalul dușman al neamului omenesc [fiindcă] europenii privesc Rusia ca pe o potențială colonie.” Animat de resentimente, prințul Trubețkoy a lansat ideea ”eliberării de ideea fixă europeană” prin ”crearea unui mare stat euro-asiatic care să se întindă pe două continente, întemeiat pe moștenirea lui Genghis Han”: Eurasia.
În viziunea sa, „În Frăția Eurasiatică, popoarele sunt legate unele de altele nu printr-un număr de caracteristici unilaterale, ci prin soarta lor istorică comună. Eurasia este un întreg geografic, economic și istoric. Soarta popoarelor eurasiatice este împletită într-un nod puternic pe care nu-l poți desface…” Trubețkoi se străduia să prezinte Eurasia ca un proiect supra-național, opus naționalismelor particulare (inclusiv cel rus), dar din scrierile sale răzbate adesea substratul șovin: rușii și numai rușii sunt singurii chemați „în mod firesc” să le arate calea celorlalte popoare ale Eurasiei. „Poporul rus (…) este primul, ca număr și semnificație, dintre popoarele Eurasiei; în mod firesc trebuie să constituie un exemplu pentru ceilalți”. Când Trubețkoy afirmă „Noi am construit acest imperiu” – ”noi” înseamnă ”noi, rușii”, iar ”imperiu” înseamnă ”Imperiul Rus”.
Al doilea Val: împotriva lumii întregi. Pe fondul noilor frustrări produse de destrămarea Imperiului Sovietic și de declinul statutului său de superputere, Rusia a redescoperit doctrina Eurasiatică în anii 1990. Ideile prințului Trubețkoy au fost actualizate și difuzate de controversatul filosof Alexandr Dughin, fost angajat KGB, profesor al Universității de Stat din Moscova.
În viziunea lui Dughin, adversarul ”Lumii ruse” nu mai este Europa, ca pe vremea lui Trubețkoy, ci întreaga Lume Euroatlantică, în frunte cu Statele Unite: „Imperiul global american se străduiește să aducă toate țările lumii laolaltă, sub controlul său… Suntem ultimul obstacol care-i împiedică să constituie un imperiu global al răului.” Miza nu mai e renașterea Imperiului Rus, ci închegarea unei Noi Ordini Mondiale, dominate de o Rusie renăscută: „Rusia ar putea reînvia, ar putea deveni un Imperiu Eurasiatic Mondial”. Această viziune a sedus pe mulți politicieni ruși.
Criza financiară din 2008 și seria de crize prin care a trecut ulterior Uniunea Europeană au erodat, în Rusia, modelul de dezvoltare propus de Occident. În același timp, pe scena politică europeană a apărut o nouă generație, mult mai dezinhibată, eliberată de orice sentiment de vinovăție asociată trecutului colonial, care a impus o serie de practici discriminatorii noilor membri ai UE. Ca să evocăm cazul României, i-a fost impus MCV, folosit ulterior pentru imixtiunea în derularea dosarelor penale aflate pe rol, ca motiv de marginalizare și refuz al admiterii în Schengen.
În context, s-au înregistrat multiple evoluții atipice, precum cazul acelui politician olandez care ne-a vizitat țara, cerând imperativ românilor să nu voteze cu social-democrații, în caz contrar amenințând cu blocarea finanțării și chiar scoaterea României din Uniunea Europeană. Toate aceste incidente, de la scrisorile prin care ambasadorii Occidentului cereau, prin mass media, demisia Guvernului pe lângă care erau acreditați, la declararea nulității Hotărârilor Curții Constituționale a României și la afirmațiile doamnei Kovesi, cerând modificări legislative sub aceeași amenințare cu blocarea finanțării, toate au fost fructificate de sistemul propagandistic rusesc, în special Russia Today, pentru a relansa Ideea Eurasiatică: „Europa este principalul dușman al neamului omenesc [fiindcă] europenii privesc Răsăritul ca pe o potențială colonie.”
În încercarea de a compromite modelul european, care începuse să câștige audiență în statele ex-sovietice (Republica Moldova, Georgia, Ucraina în special), Regimul Putin a considerat avantajos să prezinte aceste incidente ca ”dovezi” că Uniunea Europeană ar fi guvernată de ”valori post-europene”. Iar ideile virulent anti-europene ale lui Dughin s-au propagat printre liderii Federației Ruse, în special prin Vladislav Surkov, pe atunci director adjunct al Administrației Prezidențiale și viceprim-ministru al Rusiei. La 2 octombrie 2011, Vladimir Putin transformat Proiectul Eurasiatic în concept al politicii externe rusești (Новый интеграционный проект для Евразии – будущее, которое рождается сегодня).
Pentru a-și ascunde propriile ambiții imperiale, în baza acestui concept de politică externă Rusia a început să pozeze în ”apărător al valorilor tradiționale” împotriva unei Europe ”neo-coloniale”. Pe bună dreptate, analistul politic Bogdan Teodorescu apreciază că „Agresivitatea cu care Bruxelles a încercat să impună aceste lucruri a frustrat, a alienat pături largi de populație care au căutat mesaje în contradicție cu mesajele transmise de Bruxelles (…) Putin și-a forjat o ideologie rusă care să vină în întâmpinarea tăcerilor clasei politice europene. Ei nu vorbeau despre creștinism, rușii vorbesc. A treia Romă, panslavism, pravoslavnicii… Ei nu vorbeau despre tradiția Europei și despre realitatea etnică a Europei, el vorbea despre această tradiție. Ei nu vorbeau despre nevoia ca țările să fie ceea ce sunt și națiunile să se conserve ca atare, el vorbea. Europa se uita la el ca la un mesager interesant: alb, european, creștin, care susținea lucruri pe care liderii lor din țara lor nu le mai susțineau.” Văzând succesul stratagemei, Regimul Putin a făcut curând pasul următor: afirmarea Proiectului Eurasia, ca o alternativă la actuala Ordine Internațională.
Așa cum declara Vladimir Putin la 19.09.2013 la Reuniunea Plenară a Grupului Valdai, „Uniunea Eurasiatică este un proiect pentru a menține identitatea națiunilor în spațiul istoric al Eurasiei în noul secol, într-o lume nouă.” De fapt, acest proiect nu are nimic de-a face cu ”eliberarea” națiunilor fostului Bloc Sovietic de sub presupusul neo-colonialism al Uniunii Europene. Din contră, Rusia neagă dreptului Statelor de a-și alege alianțele, de aici opoziția virulentă față de extinderea UE și NATO. Adevărata față imperialist-șovină a ”Proiectului Eurasia” s-a vădit în 2014 când, sancționând Ucraina pentru opțiunea sa euro-atlantică, Regimul Putin a invadat și anexat Crimeea. Dincolo de presupusa ”decolonizare” se află profunda nemulțumire a Rusiei față de înfrângerea în Războiul Rece și față de noua ordine a lumii născută din această înfrângere.
Al treilea Val: Eurasia Mare. Proiectul Eurasia, așa cum se prezenta el la acel moment, era însă limitat la Statele succesoare Uniunii Sovietice – iar la nivel mondial începeau să se manifeste alte tendințe integratoare, cum e spre exemplu formarea Grupului economiilor emergente, BRICS. Mai îngrijorătoare era, însă, ascensiunea Chinei la statutul de superputere, cu o puternică orientare spre spațiul Asiei Centrale ex-sovietice, pe care o viza și Proiectul Eurasia, promovat de la Moscova. Pentru Rusia, interesată în recâștigarea și menținerea statutului său de superputere, aceasta era o nouă provocare, apărută în sfera sa de influență. Iar Regimul Putin a realizat că nu are forța necesară pentru a influența, în folos propriu, aceste evoluții mondiale și regionale.
Pentru Rusia, era un moment dificil, datorită sancțiunilor adoptate de Occident ca urmare a anexării Crimeii. Spre exemplu, în 2014 investițiile europene în Rusia au scăzut cu 83% față de anul precedent. Iar relațiile ruso-chineze nu compensau efectul sancțiunilor: în 2013, investițiile europene în Rusia erau de 59 miliarde $, iar cele chineze, 0,785 miliarde $. Dezvoltarea relațiilor cu China devenise o necesitate – dar conceptul de politică externă al Rusiei, Proiectul Eurasia, se opunea vehement pătrunderii oricăror interese non-ruse în sfera de influență ex-sovietică.
Proiectul Eurasia trebuia deci reconfigurat. Această sarcină și-a asumat-o Clubul Valdai, grup de reflecție atașat Președinției Ruse. În cadrul Consiliului pentru Politica Externă și de Apărare a fost constituit un mic grup de analiști ai Clubului Valdai și de la Școala Superioară de Economie din Moscova, condus de prof. dr. Serghei Alexandrovici Karaganov, decanul Facultății de Economie Mondială, și dr. Timofei V. Bordachev, profesor asociat la aceeași Facultate.
În primăvara anului 2015, echipa Karaganov – Bordachev și-a prezentat concluziile conducerii Federației Ruse: Proiectul Eurasia, promovat de Moscova, nu este incompatibil cu Proiectul Silk Road Economic Belt (SREB), promovat de Beijing. Dar „trebuie depășită discuția despre așa-zisul Pericol Galben, o scorneală a epocii sovietice, încurajată în ultima vreme de Statele Unite, care vizează să stârnească disensiuni între Rusia și China”. Pentru ca să fie compatibil cu SREB, era suficient ca proiectul rusesc să fie lărgit. Așa a apărut Proiectul Marii Comunități Eurasiatice.
Economiștii din lumea întreagă au fost luați prin surprindere: proiectul chinez SREB urmărește construirea unei rute maritime și terestre care să permită accesul rapid al produselor chinezești pe piața europeană. Din contră, Proiectul Eurasia dorește să transfere centrul de greutate al comerțului rusesc, dinspre Europa spre Siberia și Extremul Orient. Însă indiferent de opinia economiștilor, concluziile echipei Karaganov – Bordachev au fost pe placul domnului Putin (care dorea să amortizeze efectul sancțiunilor), dar și pe placul domnului Xi Jinping (care are proiecte mari în Asia Centrală și preferă să le abordeze prin cooperare, pentru a nu stârni adversități).
În mai 2015, liderii chinez și rus s-au întâlnit la Moscova, pentru a conjuga (”сопряжение”) Proiectul Eurasia și SREB. Noul Concept geo-strategic ”Eurasia Mare” (”Большую Евразию”) a fost publicat de Clubul Valdai câteva zile mai târziu: ”Toward the Great Ocean-3: Creating Central Eurasia: The Silk Road Economic Belt and the priorities of the Eurasian states’ joint development”.
Sfânta Alianță plutește deasupra stepelor. Aderând la SREB, Rusia vizează ca o parte cât mai consistentă din cele 40 de miliarde de $ pe care China intenționează să le investească în proiect să servească dezvoltării Siberiei și Extremului Orient rus. În acest scop, doctrina eurasiatică Trubețkoy – Dughin a fost reșapată și readaptată unei ”viziuni globale”. Constatând că „în lume se formează mari blocuri, iar unul dintre acestea va fi Eurasia Mare”, prof. Karaganov o definește ca fiind o reîncarnare a ”spațiului de cooperare a civilizațiilor ce unea, de-a lungul Drumului Mătăsii, marile civilizații ale Chinei, Indiei, Persiei, Orientului Arab cu Europa, prin Imperiul Roman de Răsărit, Veneția și Spania”.
Prin metafore istorice, prof. Karaganov reintroduce în ecuație ideea Moscova = A Treia Romă. Iar „centrul natural al proiectului Eurasiei Mari e Siberia, Kazahstan, Asia Centrală și China de Apus”, o regiune cu „resurse naturale colosale și care oferă cel mai scurt drum între Europa și Asia de Răsărit”. Coloana vertebrală a Eurasiei Mari trebuie să fie, de aceea, „Axa Rusia-China”, abia apoi Kazahstanul și celelalte republici post-sovietice, și în sfârșit India, Iranul, Coreea de Sud și Pakistanul. În acest fel, Rusia „nu mai este periferia Europei, ci centrul Eurasiei Mari”.
Ca și precedentele proiecte eurasiatice rusești, Eurasia Mare este o construcție ierarhizată. În viziunea Consiliului Rus pentru Politica Externă și de Apărare, în Eurasia Mare contradicțiile dintre statele Asiei Centrale urmează să fie arbitrate de către Marile Puteri, China și Rusia. „Vechea ordine a lumii a fost distrusă. E nevoie să construim alta, nouă. Aceasta va fi moderat-bipolară. Un pol în vor constitui Statele Unite, celălalt, Eurasia Mare, unde China va fi liderul economic, dar nu va deține singură hegemonia. (…) Rusia și China împreună propun o alternativă viabilă la Occident, care se bucură de sprijinul majorității țărilor și popoarelor.” Evident, această alternativă nu se va baza pe valorile democrației occidentale, ci pe cu totul altceva: „sistemul politico-social prevalent în viitor nu va fi democrația liberală în stil vest-european sau american, care este în criză, ci democrația autoritară non-liberală (”нелиберальное лидерство демократия”) care domină în statele în curs de afirmare, dinafara Occidentului”.
Proiectul Eurasia Mare pretinde a viza eliberarea popoarelor lumii de sub dominația neo-colonială a Occidentului, dar în realitate, ca și precedentele proiecte eurasiatice, propune o ierarhizare autoritară a relațiilor internaționale, cu puternic iz țarist. Pentru a dezvolta relații politice, investiționale și comerciale cu restul lumii, Statele Asiei Centrale ar trebui să obțină în prealabil avizul ruso-chinez: un fel de nou Plan Valev. Mai mult, în locul Organizației Națiunilor Unite, contradicțiile dintre State vor fi arbitrate de Rusia și China: Komintern 2.0. Este o reîntoarcere la Ordinea Mondială în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la ”Sfânta Alianță”: Austria, Prusia, Rusia și Anglia hotărau totul, celelalte State nu puteau decât să accepte decizia.
Proiectul Eurasia Mare a devenit, curând, orientarea oficială a politicii externe a Rusiei, care astfel întoarce spatele Apusului. În septembrie 2015, ministrul de Externe de la acea vreme, Igor Ivanov, anunța că „ideea Europei Mari a apus, azi este mai adecvat ca în locul Europei Mari, de la Lisabona la Vladivostok, să vorbim de Eurasia Mare, care se întinde de la Șanhai la Minsk”. Aceeași viziune, a unei Eurasii Mari, „care se întinde de la Murmansk, în Nord, la Ankara, Delhi și Șanhai în Sud” este reluată în octombrie 2015 de Serghei Narîșkin, la acel moment președinte al Dumei de Stat, ulterior șef al spionajului rusesc (SVR). Girul suprem îl dă însă președintele Putin, care folosește conceptul de Eurasia Mare în iunie 2016, la Forumul economic de la Sankt Petersburg.
Eurasia e Mare, dar sună a gol. Aceste declarații zgomotoase nu pot însă masca un aspect fundamental: Proiectul Eurasiei Mari nu conține detalii economice. De aceea, termenul ”Eurasia Mare” lipsește din Conceptul de Politică Externă al Rusiei – 2016. Dar nici nu ar putea conține detalii: are premise utopice.
Prima dintre aceste premise utopice este că relațiile dintre China și Statele Unite vor continua să se deterioreze. În aprecierea prof. Bordachev, „competiția dintre China și Statele Unite la nivel global în spațiul maritim va crește, de aceea China are un interes vital să aibă vecini prietenoși pe uscat”. Parcă ar fi profețiile lui Marx, privind iminența unei revoluții comuniste în Anglia!
În realitate, aceasta denotă o viziune simplistă asupra interdependenței economice a celor două state, bazată pe o supraestimare a dorinței Chinei de a intra în conflict cu Occidentul. De la lansarea Proiectului Eurasia Mare au trecut șapte ani, iar astăzi primul partener comercial al Chinei continuă să fie SUA: 17,2% din exporturile chineze (adică, 521 miliarde $). Japonia, Coreea de Sud, Germania, Olanda și Marea Britanie sunt pe locurile 3, 4, 6, 7 și 9. Rusia e abia pe locul 15. Iar în ce privește rata de creștere a schimburilor economice, pe primul loc e Mexic (+36.2%), urmat de India, Tailanda, Malaiezia, Coreea de Sud, Germania și abia apoi Rusia.
A doua premisă utopică este că Beijing ar avea neapărat nevoie de Moscova pentru a-și realiza planurile. Statisticile pun însă în evidență că rolul pe care Rusia și-l asumă prin Proiectul Eurasia Mare nu corespunde rolului pe care China i-l acordă. Păi, cum ar putea liderii de la Beijing să recunoască un rol egal, de ”coregent”, Moscovei, din moment ce Rusia reprezintă cam 3% din PIB-ul mondial (PPP), iar China, 18.62%? Bineînțeles, celelalte State central-asiatice, ba chiar și Belarus, văd bine realitatea și continuă să deruleze aranjamente comerciale și investiționale direct cu China, fără a cere și avizul autoproclamatului ”coregent”, Rusia.
China are o percepție mult mai concretă a situației și se axează pe proiecte profitabile. În loc să promoveze o utopică ”Axă Moscova – Beijing”, chinezii consideră că Proiectul Eurasiei Mari este numai una dintre numeroasele „inițiative politice relevante ale Statelor din regiune”. Președintele Xi Jinping, cu prilejul Belt and Road Forum (2017), a enumerat planul moscovit doar printre alte multe proiecte: „Calea Strălucitoare promovată de Kazahstan, Coridorul de Mijloc – inițiativa Turciei, Calea Dezvoltării – inițiativa Mongoliei, Cele Două Coridoare – propus de Vietnam, Centrala Nordică – inițiativa Marii Britanii, Calea Ambrei – inițiativa Poloniei”.
Moscova, Polițaiul Eurasiei. Sesizând că partea chineză are tendința de a desconsidera Planul Eurasiei Mari, ca produs al pasiunii Kremlinului pentru proiecte gigantice, destinate să mascheze declinul modelului economic rusesc, dar cunoscând și reținerea Chinei în a se implica militar peste hotare, Moscova încearcă să își dea mai multă importanță prin asumarea rolului de Polițai al Asiei Centrale. Este tot o tradiție țaristă reșapată.
Așa cum, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Rusia a fost Polițaiul ”Sfintei Alianțe” (calitate în care a reprimat revoluțiile de la 1848 din Țările Române), acum Moscova invocă amintirea represiunilor de la Budapesta (1956) și Praga (1968) pentru a propune liderilor de la Beijing „să joace rolul de furnizor de securitate, pentru care este nevoie de mulți ani de experiență politică – experiență pe care noi o avem, iar China nu o are.”- cum explică directorul Fondului de Investiții IDF Eurasia, Alexandr Vasiliev (Каким будет новый мир? in Российская газета, 07.04.2017). De fapt, este o reluare mai explicită a propunerii formulate, încă din noiembrie 2016, de prof. Dmitry V. Yefremenko, Director adjunct al Institutului de Științe Politice al Academiei Ruse.
Iar pentru a intra în atenția Chinei ca forță de securizare a rutelor comerciale de-a curmezișul Eurasiei, Moscova s-a străduit să-și demonstreze calitățile militare. Și s-a angrenat în conflictul din Siria (2015), apoi în cel din Republica Centrafricană (2018) și, în fine, ca o supremă dovadă de putere armată și măiestrie polițienească, a declanșat ”operațiunea specială” împotriva Ucrainei. Care nu este, în fond, decât o reeditare a intervenției Țarului Nicolae I în Europa Centrală, pentru reprimarea Revoluțiilor de la 1848. Iar comportamentul militarilor ruși e ca la 1848.
De aceea domnul Putin susține că ”operațiunea specială” contra Ucrainei constituie „un prim pas în constituirea Noii Ordini Mondiale”. Kremlinul consideră că astfel, cu prețul sângelui ucrainean, va fi acceptată propunerea sa de constituire a unei ”Axe Rusia – China”, în care Moscovei îi revine rolul militar, iar Beijing se limitează la rolul comercial – financiar. Este o nouă utopie: împotmolirea Armatei Ruse în Ucraina, dar și valul de jafuri și atrocități comise de militarii ruși în țara cotropită tocmai demonstrează Chinei că angajarea Rusiei în rolul de Polițai al Asiei Centrale, în loc să rezolve numeroasele probleme și tensiuni ale regiunii, mai mult le-ar agrava.
