Pentru a oferi soluţii aplicabile şi actuale la provocările ocupării tinerilor (aşa-numitul youth employment), este nevoie de o redefinire a termenilor discuţiei. Dacă vorbim despre ce locuri de muncă există pe piaţă, cum pot fi create noi locuri de muncă, cum se poate găsi un loc de muncă, eventual cum sunt remunerate unele posturi, facem referire la o paradigmă pe care piaţa muncii a depăşit-o, mai ales în ultimii ani marcaţi de criză. Nu mai putem vorbi de „locuri de muncă“ în înţelesul clasic. Noile condiţii economice ne obligă ca în locul acestora să aducem în discuţie toate nuanţele interacţiunii dintre tineri şi muncă. Tinerii se pot conecta la piaţa muncii în modul tradiţional, intrând într-o relaţie de angajat-angajator, dar şi prin antreprenoriat, freelancing sau alte tipuri de colaborări pe proiecte, prin ucenicii, internship-uri plătite şi alte forme de ocupare care corespund atât ambiţiilor variate ale generaţiei Y, cât şi nevoilor în continuă schimbare ale companiilor.
Pe de altă parte, problema ocupării tinerilor nu poate fi gândită episodic, doar din momentul absolvirii unei forme de educaţie până în momentul găsirii unui prim loc de muncă. Se întâmplă din ce în ce mai rar ca ocuparea tinerilor să îmbrace aceeaşi formă pe termen lung. Un „corporatist“ poate oricând să opteze pentru un business propriu în cu totul alt domeniu, şi vedem asta foarte frecvent în România; un eşec antreprenorial poate motiva un tânăr să caute postura de angajat, iar cei care se reprofilează pot dori un internship care să îi ajute în tranziţia dintre profesii. Dacă în trecut siguranţa locului de muncă era una din principalele preocupări, acum accentul trebuie să cadă pe maximizarea durabilă a potenţialului de angajare, adică pe a dezvolta în tineri curiozitatea intelectuală, motivaţia individuală şi abilitatea de a învăţa permanent, care le vor permite să profite de această fluiditate şi să muncească sub o formă sau alta indiferent de felul în care evoluează cerinţele pieţei. Sistemul de educaţie, de la cel primar la cel universitar, necesită şi el o nouă optică, adaptată noii viziuni de pe piaţa muncii. S-a discutat mult despre discrepanţa dintre abilităţile şi competenţele pe care le construieşte şcoala şi cele pe care le caută angajatorii, care rămâne una din principalele bariere în ocuparea tinerilor.
Şcolile operează încă pe nişte principii învechite, oferind elevilor şi studenţilor o educaţie vastă, dar nu foarte profundă, în arii de specializare destul de larg definite, crezând că formarea la locul de muncă va dezvolta ulterior competenţe specifice. În trecut, într-adevăr, companiile erau cele care desăvârşeau formarea unui angajat, pe care îl învăţau deopotrivă cum să funcţioneze într-un colectiv profesional şi cum să îşi îndeplinească sarcinile. Din păcate, bugetele de training în scădere şi ritmul din ce în ce mai accelerat al muncii au facut angajatorii să caute personal care poate produce imediat şi cu o minimă investiţie, iar în marea lor majoritate tinerii absolvenţi români nu fac, deocamdată, parte din această categorie. Şcoala trebuie deci să-şi reevalueze oferta şi să atragă angajatorii în procesul de educaţie, astfel încât la absolvire tinerii să aibă nu doar competenţe practice imediat aplicabile, ci şi o minimă familiaritate cu felul în care operează companiile, pentru a se putea adapta foarte repede.
Valentin Petrof,
director general, ManpowerGroup România
"Acest articol a apărut în ediţia print numărul 38 a revistei Capital din săptămâna 23 -29.09.2013"