Printul Abdulah, mostenitorul defunctului rege Fahd, si frate vitreg cu acesta, are toate motivele sa priveasca linistit la viitorul Arabiei Saudite. Marele regat din zona Golfului Persic detine un sfert din rezervele cunoscute de petrol ale lumii, iar pretul materiei negre intra in al treilea an de crestere sustinuta. Din punct de vedere economic, regatul are deci perspective roz.
Nici politic, sauditii nu stau chiar rau. Iesiti cu imaginea sifonata dupa atacurile de la 11 septembrie 2001, cand s-a dovedit ca 15 dintre cei 19 atentatori au provenit din regat, conducatorii de la Riadh au stiut sa ramana prieteni cu administratia Bush. De altfel, dupa ce planurile de democratizare rapida a Irakului au esuat, Casa Alba a devenit tot mai dependenta de actiunile Arabiei Saudite pe piata petrolului. Cum regatul este singurul membru OPEC care mai are capacitati suplimentare de export, este clar ca orice “defectiune” in aceasta tara ar putea arunca in aer pretul titeiului si, deci, economia mondiala. De aici si prudenta cu care americanii vorbesc despre democratizarea unui stat radical islamic.
Asa ca planul american de democratizare a regiunii Orientului Mijlociu extins (din Africa de Nord pana in Pakistan) care sa garanteze ca miscarile islamiste sunt tinute sub control de catre propriile guverne, a suferit modificari insemnate. Situatia din Irak capteza majoritatea energiilor americane. Daca Bagdadul devine un loc in care se poate trai fara amenintarea exploziilor zilnice, iar tara nu se rupe dupa criterii etnice sau religioase, Washingtonul spera ca in aceasta tara va rasari, in timp, o democratie cat de cat stabila.
Al doilea punct delicat de pe harta Orientului Mijlociu este conflictul israeliano-palestinian. Administratia americana doreste sa vada daca retragerea din Gaza da rezultate, si apoi sa intervina mai hotarat pentru semnarea unui acord de pace. Miscarile SUA sunt urmarite cu atentie in toata regiunea, orice pas gresit insemnand pierderea sprijinului in tari cheie.
Una dintre acestea este Egiptul, condus de un presedinte autoritar, Hosni Mubarak, ce nu da semne ca ar dori sa-si piarda scaunul. Pe timpul domniei acestuia, economia a intrat pe o panta descedenta. Fortarea unei schimbari poate aduce la putere un guvern de orientare islamista, ultimul lucru pe care si-l doresc americanii si europenii in regiune.
Turcia este elevul model din zona, tara care are cea mai lunga traditie democratica, dar care inspira prea putini arabi, ce nu au uitat stapanirea otomana de cateva secole asupra Peninsulei Arabice.
Un alt aliat dificil este Pakistanul. Organizat ca o dictatura militara, regimul de la Islamabad a haituit organizatiile islamiste dupa atacurile asupra Americii, insa obiceiurile vechi se schimba greu. O mare parte a societatii este atrasa de ideile radicale, mai ales ca in anii ‘80 si inceputul deceniului trecut, guvernul incuraja public gruparile extremiste. Ca si in cazul Egiptului, schimbarea conducerii ar putea inrautati lucrurile, fapt care face administratia de la Washington extrem de prudenta cand vine vorba de drepturile omului din aceasta tara.
Siria si Iranul sunt, in ochii Washingtonului, “baietii rai” din regiune. Recentele alegeri din republica islamica au adus la conducere un presedinte radical. Prin urmare, americanii au putine argumente in favoarea democratiei, strategia lor fiind de a gasi acele grupuri dispuse sa conteste intregul regim (grupuri de dizidenti, activisti pentru drepturile femeilor etc.). Tot mai batranul regim de la Damasc pare a fi mult mai vulnerabil decat cel de la Teheran. Americanii incearca izolarea regimului sirian, cu speranta ca posibila schimbare de regim va urma mai degraba modelul democratic al Libanului decat fundamentalismul Teheranului.
Toate planurile americane se intorc insa la petrol. Orice schimbare din regiune nu trebuie sa afecteze curgerea lina a aurului negru catre SUV-urile consumatorilor americani. Unii analisti vad in aceasta dependenta principala cauza a esecului democratiei in Orientul Mijlociu…
Cererea de petrol a industriei chineze va domina perioada 2000-2010
In primul deceniu al secolului 21, China a devenit principalul factor de crestere a cererii de petrol. Dezvoltarea gigantului asiatic nu este insa lipsita de riscuri. Consumul neeconomic de energie,
pe care se bazeaza economia chineza, va gatui, mai devreme sau mai tarziu, cresterea dragonului asiatic. Avand in vedere importanta Chinei in economia mondiala, o prabusire a acestei tari ar afecta dramatic intreaga lume. America este un alt consumator ineficient de petrol, dupa standardele
ridicate ale europenilor si japonezilor. Impunerea unor accize mari pe benzina, care sa descurajeze risipa, castiga tot mai multi adepti in SUA.
In urmatoarele doua decenii, opec va livra mai mult petrol
decat tarile din afara cartelului
tarile cartelului OPEC (care grupeaza marii producatori de petrol din Golful Persic si altii mai mici, precum Venezuela, Nigeria si Indonezia) vor furniza in mai putin de doua decenii mai mult petrol decat ceilalti producatori. Cum regiunea Golfului ascunde cele mai mari zacaminte, este de inteles de ce americanii si europenii vor sa vada aici guverne pasnice, democratice. In cazul unor guverne dictatoriale, productia de petrol va fi la discretia catorva indivizi, care vor putea santaja restul lumii. Pe masura ce rezervele din Marea Nordului, Golful Mexic sau Marea Caspica se diminueaza, puterea conducatorilor din regiunea Golfului nu poate decat sa creasca.
