La nivel conceptual, este vorba de un sistem de globalizare a veniturilor (ținând cont inclusiv de caracterul neimpozabil al unor venituri) și de un sistem de deducere al unor categorii de cheltuieli, în urma cărora rezultă un venit supus impozitării. Trec peste imperfecțiunile și lacunele privind asimilarea, din punct de vedere fiscal, a noțiunii în sine de gospodărie, deoarece textul de lege este perfectibil și, în forma sa finală, poate veni cu unele clarificări. În mod cert însă, aceste gospodării – de ordinul milioanelor, conform estimărilor – vor trebui să aibă un cod de înregistrare fiscală, pentru a fi identificate fiscal și a putea depune declarațiile. Și aici apare o primă întrebare legată de capacitatea fizică a sistemului informatic și a personalului ANAF de a face față acestei noi provocări, legate de înregistrarea și de prelucrarea declarațiilor suplimentare care urmează a fi astfel depuse și a deciziilor de impunere care urmează a fi emise în consecință. Și, ulterior, expediate către contribuabili. Nu am văzut o evaluare și ar fi benefic cred să aflăm și opinia președintelui ANAF în acest sens.
Așa cum este prezentat, noul IVG apare ca o impozitare în cotă unică de 10%, cu un plafon neimpozabil de 2.000 lei, la nivelul persoanei fizice. La o primă vedere însă, deoarece unele venituri sunt impozitate cu o cotă de 3% (respectiv, unele venituri din investiții și în anumite condiții), iar altele cu o cotă de 16% (să le numim, metaforic, venituri incerte, a căror proveniență nu poate fi justificată). Și, din câte înțeleg, cotele respective de 3% și de 16% se aplică direct asupra veniturilor respective, fără ca acestea să mai fie supuse sistemului globalizării. Probabil, veniturile impozitate cu o cotă de 16% vor fi determinate prin creșterile nete de patrimoniu și care nu pot fi justificate pe baza veniturilor declarate. Aici apare însă o altă întrebare: creșterile de patrimoniu la nivelul persoanei fizice sau al gospodăriei ? Pentru că persoana fizică nu va depune direct declarație tip IVG, ci gospodăria, prin reprezentantul său. De asemenea, textul de lege prevede un plafon neimpozabil de 2.000 lei la nivelul persoanei fizice și un altul – stabilit pe baza unui algoritm de calcul – la nivelul gospodăriei. Care dintre cele două prevalează, în vederea stabilirii sarcinii fiscale a unei persoane fizice ?
În context, aș crea să ridic și problema deducerilor acceptate, cum ar fi – spre exemplu – cheltuielile cu întreținerea și reparația locuinței. Să presupunem că avem o familie formată din soț, soție și un copil minor, care se constituie într o gospodărie și angajează acest tip de cheltuieli. Ulterior, pe parcursul anului 2018, se despart și, în urma partajului, locuința le revine în cote egale și au custodia comună a copilului minor. Să înțelegem că și noțiunea fiscală de gospodărie dispare ? Cheltuielile cu întreținerea și reparația anterioară a locuinței – pe parcursul anului fiscal, anterior divorțului și partajului – de către cine și cum se deduc ? Dar plafonul neimpozabil la nivelul gospodăriei cum se stabilește ? Sau gospodăria fiscală are o forță juridică (cel puțin, din punct de vedere fiscal) mai mare decât un certificat de căsătorie ? Gospodăria bate căsătoria sau invers ?
Având în vedere ponderea nu foarte mare a acestui tip de impozit, în totalul veniturilor fiscale, se ridică problema privind costurile și eficiența administrării fiscale. Oare costurile suplimentare ale administrării fiscale pe care le generează acest nou sistem de declarare se justifică raportat la veniturile prognozate a fi atrase la buget, comparativ cu fluxul generat de actualul sistem de reținere la sursă de către angajator ? Altfel spus, aceste costuri suplimentare sunt sustenabile, din punct de vedere al eficienței lor strict economice ? Pentru că ar fi ilogic să cheltuim mai mult ca să obținem mai puțin (mă refer aici strict din perspectiva randamentului fiscal, a resurselor aferente bugetului general consolidat). În plus, în structurarea balanței efectelor utile generate de acest nou sistem fiscal, cred că trebuie să se țină cont și de disconfortul care poate apărea în rândul contribuabililor, creat prin obligativitatea completării acestor noi declarații fiscale (mai ales, comparativ cu actualul sistem de reținere la sursă de către angajator), existând riscul ca acest nou tip de impozit să fie asimilat – datorită nu sarcinii sale fiscale, ci a unei proceduri percepută ca fiind greoaie și complicată în administrare – ca fiind unul neprietenos și, implicit, să apară un efect de adversitate în raport de acesta, cu consecințe directe la nivelul gradului de conformare voluntară.
De asemenea, impozitul pe venit aferent anului 2018 nu se mai reține și nu se mai plătește pe parcursul anului 2018, ci începând din anul 2019, odată cu depunerea declarației privind impozitul pe venitul gospodăriei și, ulterior, emiterea deciziei de impunere de către organele fiscale – de menționat că, din câte am înțeles eu, se elimină inclusiv sistemul plăților anticipate, cu regularizare ulterioară. Pe cale de consecință logică, va apărea un gol de resurse financiare publice – comparativ cu situația actuală a perceperii prin stopaj la sursă – care, foarte probabil, se va materializa în deficit bugetar pe parcursul execuției bugetare pe anul 2018. Nu avem încă un răspuns ferm privind modalitățile de finanțare ale acestuia. Justificarea compensării acestui gol de resurse financiare la bugetul general consolidat, la nivelul anului 2018, prin lărgirea bazei de impozitare și prin scoaterea la suprafață și fiscalizarea unor activități – ca urmare a cererii de documente justificative de către contribuabili, în vederea aplicării ulterioare a sistemului de deduceri la calculul impozitului aferent anului 2018 – este plauzibilă și de bun simț, nu o neg, dar nu am văzut evaluări exacte comparative la nivelul cifrelor matematice: cât se pierde pe o parte față de, mai ales, cât se câștigă pe altă parte, prin scoaterea la suprafață (fie și numai parțială) a unor activități din palierul informal al economiei.
Riscăm astfel să ieșim din ținta de deficit bugetar de 3 %, dincolo de argumentația privind metodologia de calcul a acestui deficit bugetar nu după metoda cash, ci după metodologia ESA ? Cert este că, indiferent de metodologia de calcul aplicată, creanța statului asupra contribuabilului este certă, lichidă și exigibilă după emiterea deciziei de impunere (chiar ulterior, la 60 de zile de la emiterea acesteia). Practic, pe parcursul anului 2018, autoritatea fiscală nu are individualizată o creanță asupra contribuabilului care obține venitul. În mod corelativ, cred că trebuie să avem în vedere și educația financiară a majorității contribuabililor: vor avea aceștia precauția ca – din veniturile realizate în anul 2018 – sa pună deoparte banii necesari plății impozitelor aferente în anul 2019 ? Vor avea aceștia discernământul să înțeleagă că banii pe care îi încasează „în mână” nu sunt doar ai lui, ci și ai statului și, la un moment dat, o parte dintre sumele încasate efectiv vor trebui virate cu titlu de impozit ? Dacă da, atunci e foarte bine…Dar dacă nu e așa? Pe lângă cei 35.000 de așa ziși consultanți fiscali, probabil statul va trebui să angajeze alte zeci de mii de persoane pentru a se ocupa de procedurile de executare silită…indiferent dacă îi va numi sau nu tot consultanți fiscali…Că tot a venit vorba de cei 35.000 de așa ziși consultanți fiscali care vor oferi asistență la întocmirea declarațiilor tip IVG…De unde vor fi luați și care vor fi atribuțiile, responsabilitățile și limitele de competență ale acestora ? Vor fi privați și plătiți de stat sau vor fi investiți cu exercitarea funcției publice și, evident, plătiți de stat și cu acces direct la bazele de date ale ANAF ?
În fine, cam multe semne de întrebare fără răspuns. Mult prea multe, iar exemplele pot continua… Nu înseamnă că, pe fond, ideea introducerii acestui IVG trebuie respinsă. Trebuie doar gândită la rece – cu plusuri și minusuri – și pregătită din timp, pentru informarea corectă a contribuabililor și eliminarea disfuncționalităților care pot apărea.
Mă gândesc chiar la posibilitatea unei aplicări tranzitorii a acestei măsuri, pe o perioadă de 2 – 3 ani, în spiritul noilor reglementări vehiculate. Reducerea cotei de impozitare la 10%, stabilirea plafonului neimpozabil de 2.000 lei – dar doar la un singur loc de muncă, indiferent de nivelul salariului, prin declarație pe proprie răspundere, oarecum similar actualului sistem al deducerilor personale – și menținerea actualului mod de percepere prin stopaj la sursă. Depunerea declarației tip IVG să fie obligatorie doar în cazul contribuabililor care obțin alte venituri decât cele impozitate prin stopaj la sursă în cotă de 10% sau scutite de la impozitare prin efectul legii și opțională în cazul contribuabililor care apreciază că pot beneficia de anumite avantaje fiscale în urma depunerii acestei declarații (în special, prin sistemul deducerilor fiscale). Statul nu ar avea nimic de pierdut, doar de câștigat, de pe urma celor care apreciază că eventualul câștig financiar nu compensează disconfortul creat de completarea acestei formularistici. Desigur, în subsidiar, pentru identificarea și evidența eventualelor venituri nefiscalizate, poate fi gândit inclusiv un mecanism de depunere obligatorie, anuală a declarațiilor de patrimoniu în cazul contribuabililor care obțin venituri anuale (indiferent de sursa acestora) sau înregistrează creșteri nete de patrimoniu peste un anumit plafon valoric, apreciat ca fiind semnificativ.
