Mai mult obligat de fiul meu, am revăzut de curând Mary Poppins. Dincolo de propaganda împotriva stilului clasic de educație și pentru emanciparea femeilor, am reținut ceva interesant. Apar niște bancheri, care ne sunt prezentați ca niște indivizi profund plicticoși. Extrem de conservatori, lipsiți total de imaginație și de umor, nedispuși să-și asume nici cel mai mic risc.
Și mă gândeam ce diferență față de imaginea de astăzi a industriei financiare. De la debutul crizei financiare din Statele Unite, extinsă ulterior în întreaga lume, abundă articolele și documentarele care ne prezintă lumea finanțelor care pe una hypercool.
O lume populată de indivizi obsedați și dependenți de adrenalină, din care jobul zilnic le oferă din plin. Indivizi care își asumă riscuri imense cu banii acționarilor și deponenților, riscuri din care rezultă, după caz, fie profituri imense, fie pierderi catastrofale, în ambele situații existând suspiciuni majore de fraudă, destule confirmate.
Indivizi cu stiluri de viață luxoase și spectaculoase, care cuprind excese de alcool, droguri și sex, investiții auto și imobiliare excentrice și pasiunea pentru diferite tipuri de sport extrem. Adică exact opusul bancherilor din Mary Poppins.
Care să fie explicația? După cum ne învață gândirea economică sănătoasă, oamenii reacționează diferit la stimulente diferite. Structura instituțională și de reglementare a industriei financiare din acea epocă era cu mult diferită față de cea din ziua de astăzi și, în consecință, a generat un cu totul alt tip de personaje.
Spre deosebire de epoca contemporană, bailout-urile erau excepția, nu regula. Cele mai multe bănci ajunse în insolvență dădeau faliment pur și simplu, nu erau salvate, din rațiuni "strategice", cu banii contribuabililor sau ai deponenților.
Astfel, spectrul falimentului și al consecințelor sale, de la pierderea averii și reputației personale la posibilitatea foarte reală de a ajunge la închisoare, a dezvoltat o foarte sănătoasă aversiune la risc și a stimulat prudența maximă în investiții.
Industria financiară era una realmente plicticoasă, dominată de operațiuni de rutină și cu marje mici de profit. Istoria ne-a demonstrat că e mai bine cu contabili cu mânecuțe decât cu tot soiul de playboi, hipsteri și lupi de pe Wall Street.
Și totuși să înțelegem bine lucrurile. Deși directorul executiv al FMI, Christine Lagarde, crede că actuala criză a fost provocată de "excesul de testosteron", nu tradingul a greșit, ci marketingul.
Traderilor li s-au pus bani în brațe să se descurce. Noroc că expertiza lor a reușit să minimizeze pierderile produse de un marketing aberant, ce n-a ținut cont de riscuri.
Știm demult că reclama e sufletul comerțului. E firesc ca negustorii să-și promoveze marfa, să-i sublinieze calitățile. Dar, în ziua de azi reclama a ajuns să fie nu doar sufletul, ci și obiectul comerțului.
Asta se observă bine în sectorul bancar. Băncile oferă produse asemănătoare până la identitate. Practic, multe sunt de-a dreptul interșanjabile, fie că sunt credite ipotecare sau de consum, depozite, conturi curente sau produse de factoring.
Dobânzile și comisioanele diferă marginal, iar detaliile serviciilor oferite sunt de multe ori identice. Concurența de facto între bănci este minimă!
Pe de alta parte însă, băncile consumă resurse imense pe marketing, publicitate și PR. Derulează campanii scumpe de promovare a produselor "noi", în speranța de a-și consolida identitatea de brand și de a se diferenția de ceilalți de pe piață.
Discursul de marketing a înlocuit cu totul consistența produselor și serviciilor.
