Cea mai bună lucrare de sinteză despre istoria Europei de după cel de-al Doilea Război Mondial are, în sfårşit, o traducere romånească. În ciuda dimensiunilor, este o carte destinată publicului larg.
Cum a fost posibilă renaşterea Europei? Ce s-a întåmplat, în ceva mai mult de o jumătate de secol, astfel încåt întregul continent a ieşit din catastrofa celui de-al Doilea Război Mondial şi a traversat mai bine de patru decenii de divizare politică, economică şi culturală, pentru a ajunge astăzi la o stabilitate politică şi un nivel de viaţă incomparabile cu nicio altă perioadă din trecutul său?
Istoricul britanic Tony Judt, profesor de Studii Europene la New York University, a luat hotărårea de a scrie penultima sa carte, „Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945“ (Editura Polirom, 2008, 840 pag., 69,95 lei), în decembrie 1989, la Viena – un loc şi un moment cu o semnificaţie intrinsecă aparte: cel mai cosmopolit oraş al anilor dintre cele două războaie, un creuzet de naţionalităţi şi culturi foarte diferite, dar şi principalul avanpost al nazismului din afara Germaniei.
„Epoca postbelică“ este, probabil, cea mai bună istorie a Europei de după cel de-al Doilea Război Mondial destinată unui public larg. Avantajul major al cărţii este acela că sintetizează, într-o poveste bine închegată, practic tot ceea ce e important în materie de istorie europeană postbelică. Pe scurt, e vorba de una dintre acele cărţi care leagă în mod fericit informaţia (zdrobitor de amplă şi diversă) cu analiza contextuală, istoria politică, socială, evoluţiile ideologice, transformările culturale, rolul jucat în momente-cheie de mari personalităţi şi consistente date economice. Ar fi o istorie completă – dacă aşa ceva ar exista cumva. Iar Judt scrie realmente superb, clar, precis, articulat, adeseori polemic şi într-o manieră angajantă.
Aşadar, revenind la întrebarea iniţială: cum am ajuns aici, noi şi ceilalţi europeni? Retrospectiv, comparaţia cu primii ani de după război e revelatoare (şi şocantă). Dezastrul lăsat în urmă de ultima conflagraţie mondială părea, în 1945, insurmontabil: circa 36,5 de milioane de morţi, cåt toată populaţia Franţei în 1939 (dintre care peste 16 milioane de civili); 45 de milioane de oameni rămaşi fără locuinţă; oraşe întregi aproape rase de pe suprafaţa pămåntului, ca Minsk, distrus în proporţie de 80%, sau Varşovia; Franţa îşi pierduse două treimi din flota comercială, Iugoslavia 75% din terenurile arabile, iar Polonia 20% din întreaga populaţie (în timp ce Germania doar 6,7%).
Pare o explicaţie cinică, dar argumentul lui Tony Judt stă în picioare: Europa zilelor noastre (sau, mai exact, Uniunea Europeană) arată astăzi aşa tocmai pentru că distrugerile au fost atåt de mari. Există doar cåteva „valori europene“ suficient de generale pentru a fi aplicate, prin extensie, entităţii politice care este azi UE – în cuvintele lui Charles King, autorul unei excelente cronici a cărţii în „Times Literary Supplement“: „respectul faţă de drepturile individului, preferinţa pentru o politică de tip consensual, scepticismul faţă de piaţa liberă, înclinaţia de a folosi diplomaţia în locul forţei şi o identitate care ar putea fi numită cosmopolitism înrădăcinat – naţional, da, dar şi multinaţional, ca şi transnaţional“.
Amploarea distrugerilor războiului a lăsat în urmă un pustiu. Uriaşele pierderi militare, din råndul populaţiei civile, purificările etnice şi schimburile de populaţie dintre fostele state combatante lăsaseră în urmă un continent mult mai omogen, foarte diferit de pestriţul mozaic etno-naţional de dinainte de 1938. Lucrurile deveniseră mai simple, chiar dacă preţul plătit fusese enorm.
Ieşirea din dezastru a însemnat implicarea statului la un nivel fără precedent în economie şi efortul de reconstrucţie. Motivul era, pe de o parte, amintirea crizelor economice interbelice (şi discreditarea vechilor elite politice), iar pe de alta, inexistenţa unei alte soluţii de salvare în afara unui proiect dirijist. Masiv decapitalizat şi afectat de o penurie generalizată de resurse, sectorul privat era practic în colaps. Guvernele postbelice de stånga au trăit, decenii bune, din capitalul politic al succesului reconstrucţiei (ajutat, în bună măsură, cu fonduri americane), ceea ce explică, măcar în parte, „scepticismul faţă de piaţa liberă“ amintit mai sus. Cu excepţia epocii Thatcher în Marea Britanie, Europa de după 1945 nu a cunoscut niciun regim politic liberal asemănător celui din SUA. Etatismul este o moştenire îndepărtată a reconstrucţiei postbelice, la fel cum „preferinţa pentru o politică de tip consensual“ îşi are rădăcinile în teama politicienilor europeni de a nu repeta erorile care au făcut posibile două războaie mondiale.
Aceasta este, desigur, doar o schiţă foarte generală a doar unuia dintre multiplele fire ale istoriei lui Judt; cartea lui are însă mult, mult mai multe de oferit. Cu siguranţă, face şi timpul, şi banii.
«Romånii oscilează între afirmarea defensivă a caracteristicilor lor europene (în literatură, arhitectură, topografie etc.) şi disperare, urmată de fuga în Vest.»
Måncarea pe datorie a ingropat comunismul
Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa are mai multe explicaţii complementare: presiunea militară americană, relaxarea relaţiilor cu Vestul, promovată de Mihail Gorbaciov, acordurile de la Helsinki semnate în 1975, care au dat legitimitate iniţiativelor contestatare ale disidenţilor din Est, dar şi, mai presus de toate, colapsul economic al blocului socialist.
Concluzia e tranşantă: unul dintre factorii decisivi care au contribuit la eşecul comunismului a fost… deficitul comercial. „În afară de måncare“, scrie Judt, „economiile comuniste nu produceau bunuri dorite de consumatori (…) Singurul remediu posibil era importul bunurilor de consum, care trebuiau achitate cu valută forte.“ Astfel, datoria externă a Poloniei s-a majorat, în anii ’70, de 20 de ori, iar a Cehoslovaciei de 12 ori. În total, datoria externă a Europei de Est a urcat de la 6,1 miliarde de dolari în 1971 la 66,1 miliarde în 1980 şi la 95,6 miliarde în 1988, cifre care nu includ Romånia, unde Ceauşescu achitase deja, cu costuri sociale uriaşe, toate creditele externe. Controlul de stat al preţurilor de consum şi structura complet desprinsă de realitate a producţiei erau, de asemenea, factori structurali de presiune.
Judt oferă un citat revelator, al lui Miklós Németh, ultimul premier comunist al Ungariei, despre un împrumut de un miliard de mărci contractat cu Republica Federală Germania: „Am cheltuit două treimi din el pe dobånzi şi ce a mai rămas pe importul de bunuri de consum, ca să atenuăm impresia de criză economică“. „Mesajul era clar“, spune istoricul: „sistemul comunist trăia doar din credite, iar scadenţa se apropia.“
