Acordul istoric anunțat pe 13 august de Israel și Emiratele Arabe Unite, care trebuie să ducă la o normalizare a relațiilor lor, la deschiderea de ambasade și de legături aeriene directe, a provocat o ușurare înșelătoare. Prima apropiere israeliano-arabă de la tratatul de pace semnat de statul evreu cu Iordania în 1994, este însoțită de o abandonare provizorie a planului de anexare a unei părți din Cisiordania pe care o agită prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, potrivit lemonde.fr

Datorită acestei „foi de parcurs”, Emiratele afirmă că au înlăturat o asemenea amenințare care ar fi îngropat posibilitatea unei soluții cu două state. În opinia Casei Albe, această înțelegere concretizează „viziunea” lui Donald Trump pentru o „pace” în Orientul Mijlociu, făcută din alianțe economice cu Israelul și monarhiile din Golf. Parisul și Londra se bucură să vadă doi aliați oficializându-și relații deja bine stabilite, în special în materie de informații.

Falsă ușurare

Această înțelegere nu are în realitate decât puțin de-a face cu „pacea” pe Pământul sfânt. Dl Netanyahu se poate felicita pentru un acord care nu impune Israelului nicio concesie în favoarea palestinienilor, nicio revenire la negocieri politice, în schimbul abandonării unei promisiuni electorale nepregătite și nepopulare.

Duminică, Emmanuel Macron i-a reamintit și el președintelui Autorității Palestiniene, Mahmud Abbas, „hotărârea sa de a lucra pentru pace în Orientul Mijlociu”. „Reluarea negocierilor pentru a ajunge la o soluție justă și care respectă dreptul internațional rămâne o prioritate”, a afirmat președintele francez.

Dar acordul cu Emiratele face un asemenea scenariu improbabil. Pe lângă o falsă ușurare, reprezintă și o reală abandonare: cea a palestinienilor de către statele arabe din Golf.

Emiratele au ales să se priveze de mijlocul de presiune cel mai eficace asupra Israelului. Ei recunosc tacit că se obișnuiesc cu regimul de ocupație în vigoare în teritorii din 1967. Aliatul lor saudit este discret, dar este îndoielnic că nu a fost ținut la curent cu această inițiativă. Se vede că nu a făcut nimic pentru a o împiedica.

Acești lideri dintr-o era nouă nu se grăbesc să țină o reuniune a Ligii Arabe, cerută de Autoritatea Palestiniană. Aceasta ar dezvălui lenta prăbușire a poziției comune stabilite în 2002, care condiționează normalizarea relațiilor cu Israelul de crearea unui stat palestinian pe teritoriile din 1967, debarasate de colonii, cu Ierusalimul de Est drept capitală.

Se poate judeca, după administrația americană, că legăturile economice cu Israelul vor da puterilor din Golf o influență asupra conflictului israeliano-palestinian. Emiratele, în ce le privește, urmează o altă logică, regională. Țin în șah, alături de Israel, influența iraniană și turcă. Se afirmă ca subcontractanți ai unei puteri americane în retragere. Vârful de lance al unei reveniri la ordinea militară în lumea arabă, zguduită de revoluțiile din 2011, se debarasează și de un vestigiu: cauza palestiniană, amintire usturătoare a dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.

Soluția cu două state nu mai este menținută decât prin respirație artificială. Pentru mulți palestinieni care nu mai cred în viitorul lor stat, riscă să nu mai rămână decât lupta contra ocupației, cu toate pericolele pe care le implică.