Abia pot fura ei pe cât credit pot pompa băncile. O fi mare risipa în bugetele publice, dar tot nu bate capacitatea de creaţie monetară a băncilor şi apetitul lor pentru scamatoria cu bani creaţi din nimic. Vom fi chemaţi să dăm socoteală la pocinogul deraierii datoriilor pentru credite pe care bancherii ni le-au băgat pe gât. Ne uităm la Grecia şi deja ne ia durerea de cap. Sunt arătaţi cu degetul vecinii noştri din sudul Balcanilor că nu mai vor să plătească împrumuturile şi că votează „Nu“ când li se pune în faţă varianta unei drepte socoteli bugetare prescrisă de la Bruxelles. „Nişte iresponsabili, grecii!“, ni se spune. Dar ce ne facem cu creditorii lor? Îndatorarea Greciei pare a fi fost preţul integrării ei europene. Maşinăria de fabricat bani a sistemului bancar occidental le-a îndesat credit pe care poate nici nu l-au dorit. Când ţara a aderat la uniunea monetară, economia mai slab îndatorată era incompatibilă din punctul de vedere al îndatorării medii în blocul monetar continental. Trebuiau să apară în sistem mulţi euro-credit pentru ca şi angrenajul economic elen să fie în termeni comparabili la nivelul cantităţii de bani. Cine să asume însă acest credit? Nu există mari corporaţii multinaţionale greceşti, populaţia este de numai 10 milioane locuitori, iar firmele mici în fuga lor de Fisc fugeau implicit şi de îndatorare. În America sau Marea Britanie volumul datoriilor private sare de 250% din PIB. În Elada aşa ceva era cu neputinţă. Contrar a ce se spune acum că sunt dezmăţaţi, grecii de fapt nu voiau credit! Nu e nimic… A fost statul cu politicienii săi corupţi cel care a asumat datorii şi pentru ei.
Economia elenă este în vrie, iar Europa politică trepidează la gândul unei propagări a acestei crize către tot angrenajul euro. Înfierări pentru stânga radicală, acum la putere la Atena. Băncile europene par a fi fost uitate de opinia publică. Undeva sunt însă ele cele care au îmbuibat cu împrumuturi oligarhia care a condus ţara. Să nu murim de grija Greciei! Avem şi noi în România propria noastră problemă de acest tip. Creditul guvernamental a fost escaladat în plină criză tot pentru a ţine în sus spirala datoriilor într-un răstimp în care băncile sucombau între neperformante şi istovirea bazinului de debitori din economia reală. Deşi nu ne-a întrebat nimeni – că poate de ne-ar fi întrebat am fi spus şi noi „Nu“ – datoria publică a urcat în perioada 2009-2014 aparent tot în folosul băncilor. Când acestora le implodau creditele acordate în perioada de „boom“, singura cale a primenirii portofoliului lor a fost ghiftuirea lor cu titluri de stat emise la dobânzi bune şi prinse în contabilitate cu risc zero. A fost mecanismul prin care băncile au fost ţinute în picioare când o treime din creditele au deraiat. Statul s-a trezit cu o datorie despre care nici acum nu ştim că ar fi avut nevoie. Aceasta a corespuns însă unei necesităţi a sistemului bancar cu apa la gât şi a fost alibiul de minune pentru clientela politică înfiptă la ţeava banului public. O privire pe dealurile ţării ne arată că banii împrumutaţi au fost risipiţi, iar anchetele procurorilor ne spun că au fost şi furaţi. O hoţie cât toate băncile…
ADRIAN PANAITE,
redactor Capital
