Zilele trecute în lumea comunicării din România a explodat un scandal legat de organizarea în condiții extraordinare a unui „pitch“. Intriga episodului a reprezentat-o numărul mare de agenții invitate: 85! Un adevărat record, din păcate unul mai degrabă nedorit.

Un „pitch“ este un soi de concurs de creație, imaginație, social skils și relații. Termenul provine din englezescul „to pitch“, cu sensul de a încerca să convingi pe cineva de ceva. Clienții se îmbracă frumos, în rochie de mireasă, își scot lada de zestre la vedere și așteaptă pretendenții să-și prezinte ofertele. Iar aceștia, agențiile de publicitate în cazul nostru, se străduiesc să prezinte oferte cât mai avantajoase și idei cât mai seducătoare ca să obțină mâna și zestrea fetei. Până aici, nimic ieșit din comun. Exercițiul este unul destul de transparent, deschis pieței și specific mediului privat, unde bugetele se acordă, mai degrabă, pe merit și mai puțin pe înțelegeri subterane. Firește, corupție există și în mediul privat, chiar dacă mass media nu prea apucă sa vorbească despre asta fiindcă are material de studiu mai mult decât poate trece în revista prin instituțiile statului. Totuși, să zicem că lucrurile stau incomparabil mai bine într-o atribuire de contract la privat decât la stat. Doar că la privat problema este de multe ori una diametral opusă. Adică cel păcălit nu este beneficiarul, care plateste mult pentru lucrări proaste în cazul statului, ci furnizorul, cel care muncește mult și de multe ori fără bani pentru un potențial client care la final alege pe altcineva. Nu de puține ori au existat cazuri în care agențiile s-au plâns – mai pe la colțuri, în treacăt fie spus – că le-au fost furate ideile în urma vreunui „pitch“ organizat nu îndeajuns de transparent.

Cazul „Carrefour“, la care fac referire în acest material este însă de-a dreptul spectaculos: niciodată nu au mai fost invitate atâtea agenții. Să zicem că standardul pieței este de 5-6 pretendenți invitați. Uneori, poate chiar 10-12, în cazul unui client mai pretențios, cu bugete generoase. Dar niciodată 85. Iar întrebarea legitimă care se poate pune este cum vor putea fi jurizate propunerile primite? Și cât de eficient poate fi un asemenea proces de selecție? Este clar că agențiile au luat foc fiindcă nimănui nu-i convine să muncească pe gratis. Iar șansele de a obține contul pus la bătaie sunt una la 85. Cam puțin pentru niște oameni care cunosc deja gustul înfrângerii chiar din bătălii mult mai ușoare.

De cealaltă parte, a clientului, situația poate fi privită și altfel. Este vorba despre o competiție fără bariere de intrare la care poate participa oricine își dorește. Sigur că dacă este sa număram ore/om de muncă, se ajunge la o sumă imensă doar pentru procesul inițial de creație. Dar, în cele din urmă, nimeni nu este obligat să muncească dacă nu dorește. Se spune pe românește că nu este prost cine cere, este prost cine dă. Așadar, cine are dreptate? Fără îndoială, că adevărul se află undeva la mijloc. Dar cazul este relevant dintr-o altă perspectivă. El arată cât de tânără este piața românească. Dacă într-o industrie de avangardă, fruntașă în Europa, cum este cea de creație publicitară, se pot întâmpla lucruri așa de gogonate, la ce să ne mai așteptăm de la politică? Va mai trece mult timp până când lucrurile se vor putea așeza pe un făgaș normal în România. Iar atunci bunul simț, nu regulile scrise va face lucrurile să funcționeze.

 

CLAUDIU ȘERBAN,

director editorial