Ca prim ministru al Marii Britanii (MB), doamna Margaret Thatcher a respins intrarea ţării sale în zona euro. Având şi beneficiul analizei retrospective, vedem că decizia a fost corectă. Criza adâncă a zonei euro este mai mult decât una a sistemului financiar; ea împleteşte dificultăţi enorme ale băncilor cu o organizare defectuoasă instituţională şi de politici, cu diversitatea prea mare între economille componente. Respect, fara a împărtăşi aceeaşi paradigmă, gândirea lui Milton Friedman şi îl apreciez deopotrivă pe Martin Feldstein. Ambii au judecat cu scepticism proiectul monedei comune aşa cum a fost gândit şi apoi pus în aplicare.
În 1997, Friedman a scris articolul “Euro: Unitate Monetară spre Vrajba Politica”. El remarca că demersul de creare a monedei unice este motivat în principal de politică (nu de economie), de dorinţa de a lega Germania şi Franţa în mod indestructibil, “pentru a face un viitor razboi european imposibil” – este ce recunoşteau şi oficiali europeni ai vremurilor. Dar tot el spunea că euro va exacerba dispute politice din cauza unor şocuri asimetrice, care ar putea fi mult mai uşor amortizate de modificări ale ratelor de schimb. Concluzia sa era că uniunea monetară va submina coeziunea politică. La fel a gândit şi Martin Feldstein într-un articol din Foreign Affairs din aceeaşi perioadă. Şi nu puţini economişti germani şi din alte ţări europene au privit cu mefienţă modul în care s-a introdus euro, între ei fiind Otmar Issing, primul economist şef al BCE.

Necazurile de acum ale zonei euro, atmosfera foarte apăsatoare cu operaţiuni de salvare (bail out) ce se ţin lanţ, cu mari divergenţe în găsirea de soluţii, inclusiv în privinţa formării unei uniuni bancare, arată ca poziţia doamnei Thatcher a fost corectă din punct de vedere al judecăţii economice. Un temei de adoptare a monedei comune ar fi putut fi contrabalansarea forţei economice a Germaniei reunificate, care este, vedem, copleşitoare în zona euro. Dar se vede că argumente de ordin economic au prevalat în cele din urmă şi cred ca bine a fost. Să ne imaginăm un contrafactual cu o Mare Britanie în zona euro, cu un sector financiar supradimensionat, cu deficite externe mari induse de erodarea poziţiei industriei prelucratoare autohtone. Care ar fi fost costurile pentru Marea Britanie în ipoteza necesităţii de a avea corecţii ale deficitelor mari, în condiţiile în care nu poate utiliza cursul de schimb şi nici politica monetară proprie. Şi, repet, cu un sector financiar supraexpandat, care ar fi cauzat daune teribile bugetului public. Am fi avut, mutatis mutandis, cazul Irlanda, la o scara mult mai mare. Care ar fi fost presiunea pe restul zonei eur? Ne putem imagina un bail-out pentru Marea Britanie, cu sectorul ei financiar aşa de mare? Cine ar fi putut mobiliza resurse pe măsura? Când lira sterlină a ieşit din mecanismul cursurilor de schimb (ERM) acum circa două decenii, ca urmare a unor atacuri speculative, Marea Britanie a avut posibilitatea de a utiliza instrumente de corecţie, cursul de schimb şi politica monetară proprie. Ce ar fi facut daca ar fi fost în zona euro, cu un sector financiar atât de mare? Cred că ar fi deşirat-o până acum.

Neintrarea Marii Britanii în zona euro a fost corectă în opinia mea, în condiţiile date. Dar nu acelaşi lucru se poate spune despre alte decizii. Mă refer la dereglementarea industriei financiare, care a început cu Big Bangul din 1986. Este adevărat ca City-ul londonez a ajuns să rivalizeze cu New York, ca centru internaţional al finanţei, dar s-a pus în mişcare o maşină infernală de expansiune a intermedierii financiare, adesea desprinsă de economia reala şi cu efecte destabilizatoare – care au ieşit la iveala în timp. Marea Britanie a avut ani de creştere economică, care s-au vazut în recuperarea unor decalaje faţă de economii mari, dar s-a bizuit excesiv pe industria financiară şi exploatările de ţiţei şi gaz din Marea Nordului. Dacă măsuri de liberalizare în anumite domenii şi chiar unele privatizări aveau sens, eu cred că s-a greşit prin măsuri duse la extrem, prin renunţarea la măsuri de politică industrială, ceea ce a slăbit poziţia competitivă a Marii Britanii în industrie. De ce Germania reuşeşte să aibă o industrie auto şi alte ramuri industriale competitive şi Marea Baritanie nu? Este vorba aici de o predestinare? Să credem aşa ceva este o prostie. Avem rezultatul unor decizii mai bune sau mai rele luate de-a lungul timpului. Există diferenţe majore între modelul anglo-saxon şi cel neo-corporatist din Germania. Poate că britanicii nu vor să fie precum germanii şi viceversa ca stil de viaţă şi unele modele organizaţionale, de business. Dar unii pot învăţa de la ceilalţi mereu. Ironia face ca, acum, premierul David Cameron să încerce punerea pe picioare a unei strategii industriale, inclusiv prin resuscitarea învăţământului ingineresc. Şi tot David Cameron continuă o radicală reformă a reglementării şi supravegherii industriei financiare în Marea Britanie (vezi raportul Vickers şi documente ale Băncii Angliei).

Daniel Dăianu este profesor universitar la SNSPA