brusc sa opereze schimbarea cea mare. Apoi suspansul s-a mai risipit si ne-am dat cu totii seama ca actiunea ia un curs cunoscut: cele 14, pardon, 15 portofolii sunt de fapt 21, tot peste media central-est-europeana de 16-17; serban Mihailescu ne-a asigurat ca nimeni nu va ramane pe-afara; iar putinele personaje negative nu erau chiar rele, ci doar neintelese, drept care le multumim pentru prestatie si le trecem pe linie de partid.
Prima si cea mai importanta concluzie a episodului Remanierea II e chiar asta: a fost mai curand o miscare pentru partid, nu pentru Guvern. Se pare ca premierul s-a decis pentru Cotroceni, deci un cadru de nadejde ca domnul Cosmanca a fost adus in fruntea PSD ca sa asigure rocada Nastase-Iliescu la fel de lin ca la precedenta rocada Iliescu-Nastase. Pe linie de Guvern, oamenii si resursele s-au grupat in jurul greilor partidului: ministerele intarite ale Economiei, Infrastructurii si Interne-Administratie. Iar la sfarsitul lui iunie, urmeaza conferinta PSD cu anuntata subliniere a orientarii de stanga, marcand sfarsitul reformei si inceputul campaniei (apropo, inteleg ca unul din vectorii deplasarii la stanga, ca sa ma exprim in noua limba de partid, este conceptul „mai incet cu firmele, treceti pe ONG-uri”).
Niste schimbari functionale in cabinet s-au facut. Cateva institutii au disparut ca actori independenti, iar asta e bine, pentru ca erau prea multe. O parte din cele 21 de pozitii ministeriale salveaza doar aparentele (de exemplu, relatia cu sindicatele sau Parlamentul). Taietura putea fi mai adanca: n-ar fi plans nimeni dupa ministerele Comunicatiilor sau Culturii, care in formula actuala e greu de spus cu ce se ocupa. Mai important decat numarul final de ministere este insa rateul inregistrat in schimbarea filozofiei guvernarii, amanarea intrarii in secolul XXI ca viziune si metode (adica exact ce era mai important si cerut de partenerii externi). E vorba si de persoane, si de structuri.

Ministerul-umbrela al Economiei este o idee potential buna, cu conditia sa nu fi fost dominat de oamenii si obiceiurile fostelor Centrale de ramura, unde singura stiinta e aceea de a pastori mari combinate industriale prin indicatii la telefon si alocari directe de resurse. De aici si pana la politicile economice moderne, prin parghii neutre si indirecte, calea e lunga. La fel in cazul celor doua prioritati subliniate permanent de UE. In justitie, reformele in curs, la viteza geologica, au aerul ca se fac mai curand contra opozitiei tacite a Ministerului si Parchetului General. Reforma administratiei publice si descentralizarea nu numai ca nu au fost asumate ca sarcini vizibile de catre premier, singurul care poate forta schimbarea in aceste teritorii complicate si pline de obstacole politice, dar au fost plantate intr-o institutie cazona, in coordonarea unui general saritor si probabil onest, dar destul de stangaci ca prefect al Bucurestiului. Pentru cei 110.000 de functionari publici urgenta este introducerea unui sistem modern si unificat de management, cu evaluari de costuri in timp real si indici de performanta. Deci un fel de restructurare orizontala a tuturor celorlalte ministere si agentii, condusa de manageri publici scoliti in Vest. E indoielnic ca domnul Oprea, secondat de o Agentie a Functionarilor Publici, care se face mica in peisaj doar-doar o trece neobservata, vor avea puterea de a reforma ministere ce tin in mana painea si cutitul. Pentru descentralizare nu e nevoie de controale militaroase sau sedinte cu „teritorialii” la 6 dimineata, cum a amenintat Ioan Rus, ci de crearea unor reguli clare si transparente ale jocului. Pe masura ce servicii importante precum educatia, sanatatea, protectia sociala sau politia trec la autoritatile locale, respectivele ministere se descarca de obligatii de rutina si trebuie sa ramana doar niste surse de strategii si standarde, mai mici si mai competente. Ma intreb daca domnii Oprea sau Rus stiu sa coordoneze aceste procese si daca in loc de o retragere planificata a Guvernului din teritoriu, dupa ce a creat regulile de joc, nu vom avea de fapt o ofensiva haotica cu bastoane.

Esecul major il constituie nereformarea procesului de luare a deciziei la nivel de cabinet, o problema putin vizibila, dar extrem de importanta, reflectata in mentinerea actualei structuri a Secretariatului General. Ministerele si agentiile comunica prost, nu se deleaga raspunderea in jos, sedintele de cabinet sunt incarcate cu detalii marunte si nu ramane timp pentru lucruri importante, se discuta nesfarsite proiecte de legi in loc sa se discute documente generale de politici, toti se calca pe picioare sa-si strecoare propriile initiative in mapa de sedinta, initiatorii nu prezinta optiuni alternative si estimari de costuri, nu exista capacitate de analiza a efectelor deciziilor adoptate. Asa se guverna in secolul XX pe la inceputuri, iar actuala conducere fie nu poate, fie nu stie sa se schimbe, in ciuda masivei asistente tehnice externe pe care o primeste de ani buni. O clipa am sperat ca se va profita de ocazie pentru o reforma reala a guvernarii. Se pare insa ca cerintele de partid au triumfat si vom vedea in continuare acelasi film alb-negru cu final asteptat.