Erau timpuri în care relaţiile americano-europene, americano-chineze sau americano-ruse erau stabile, aşa că demersul lui Obama poate fi interpretat ca o întoarcere la un sistem internaţional stabil, proamerican şi prosper. În anii ’90, era posibil să vorbeşti de o singură Europă şi să te aştepţi ca procesul de unificare să se intensifice. Până în 2010, criza financiară a rupt unitatea europeană şi a izolat instituţii ca NATO.

SUA au devenit irelevante pentru problemele Uniunii Europene, cu excepţia ajutorului financiar. Şi China s-a schimbat, devenind mai încrezătoare şi lăsând loc, în relaţiile externe, presiunii cu privire la exporturi, îngrijorărilor cu privire la instabilitatea socială şi unei retorici ostile, în general. În Orientul Mijlociu, diplomaţia lui Obama s-a bucurat şi de mai puţin succes, puterea Iranului crescând în acelaşi ritm cu îngrijorarea Israelului cu privire la arsenalul nuclear. Obama s-a trezit într-un echilibru fragil pe marginea unui posibil conflict cu Iranul, iar lucrurile au luat-o razna.

Washingtonul a renunţat la tentativele de a conduce în Europa, chiar dacă a oferit un sprijin masiv. Este o strategie care mai degrabă stabilizează decât administrează o problemă. Cum ruşii tocmai şi-au regăsit încrederea în forţele proprii şi cum resetul relaţiilor bilaterale a fost un eşec, America a fost nevoită să-şi concentreze atenţia asupra periferiilor Rusiei. La fel, în ciuda retoricii chineze şi americane pe marginea relocării în scopul rezolvării provocării chineze, politica SUA rămâne pasivă. Cu Iranul însă lucrurile sunt clare. Chiar şi fără arsenalul nuclear, Iranul devine o putere regională de prim rang, cu o sferă de influenţă substanţială. În loc să încerce să blocheze direct iranienii, Statele Unite au ales să stea deoparte şi să lase jocul să se desfăşoare, lămurind şi Israelul că preferă diplomaţia în locul acţiunii militare.

Strategia nu este neapărat prostească. Noţiunea de balanţă a puterii înseamnă că pretendenţi regionali se confruntă cu oponenţi tot regionali. De vreme ce nicio intervenţie în China, Europa sau Rusia nu are finalitate practică, un anumit nivel de pasivitate are sens. Aceeaşi logică se aplică şi în cazul Iranului, unde o acţiune militară împotriva forţelor sale armate convenţionale este dificilă, iar una împotriva utilităţilor nucleare este riscantă. De fapt, Obama nu se întoarce în anii ’90, ci încearcă să atingă noi teritorii. Nu este vorba despre izolaţionism, pentru că SUA sunt singura putere globală. Prin strategia sa, SUA lasă să se înţeleagă că multe dintre rezultatele provenite din majoritatea regiunilor globului sunt acceptabile şi că nicio problemă a cuiva anume nu este de la sine superioară celorlalte. Interesul Americii este să-şi conserve propria sa prosperitate; aranjamentele pe care şi le face restul lumii sunt, în limite largi, acceptabile. George Friedman este CEO al companiei de analiza geopolitica Stratfor