Într-o bună dimineață, când poporul român se trezi în patul lui, după mai bine de 30 de ani de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Cum sună asta?
”Pentru noi prima mare izbândă a fost că am avut peste 30.000 de suporteri în tribune. Veniți din țară, veniți din toată Europa, veniți chiar și de peste ocean. Care au colorat în galben nu numai stadionul din Frankfurt, dar și al cincilea oraș ca mărime din Germania. Este un fenomen de apreciat, dar care te și pune pe gânduri…” – scrie Cornel Dinu, remarcând astfel un moment rarissim, în care poporul nostru a considerat că are nevoie să-și reconfirme posesia asupra României și să se ridice din genunchi…
Poate fi un semn, care să și facă loc în sufletele noastre, atât de batjocorite și supuse…
Mi-aș dori să fie ”prima izbândă” -, așa cu spune maestrul, mare fotbalist, dar și un intelectual atent la mersul țării. Dar, om vedea. Mi-e și frică să mă entuziasmez. Acum mai bine de 15 ani notam, fiindcă observasem, cumva, căderea morală, – și nu numai morală -, a acestei țări, câteva gânduri. Observam că începeam să nu mai am chef să am umor.
Că ”homo ludens” din mintea mea trăgea să moară. Privind în jur, altădată, părea simplu ca din întâlnirea dintre privirea mea şi oamenii din jur, atitudinile, gesturile, vorbele lor să se nască această „stare” de umor fără răutate, sănătos, imediat, una dintre cele mai elegante manifestări ale inteligenţei umane.
Oi fi de vină eu, m-am gândit; îmi slăbeşte mintea
Privirea şi spiritul meu s-au obişnuit într-atâta cu veşnica degradare a atitudinii umane, încât nu mai pot schiţa nici măcar un zâmbet. Dar, cu siguranţă că nu e numai asta.
Cu toate că n-am încercat, din lipsă de vocaţie, să fac drept scop al vieţii mele eroismul, cu tot drumul devenirii al unui om care nu se pricepe bine la nimic, așa cum sunt eu, totuși, întotdeauna m-a speriat gândul că aş putea dezamăgi.
Cum lipsa ţelului de a deveni erou m-a salvat de posibilitatea de a deveni un fanfaron infatuat, m-am mulţumit, laş şi pasiv, cu posibilitatea ironiei şi a autoironiei. Însă, cum spuneam, pe zi ce trece, atât eu, cât și oamenii pe care îi văd, – pe stradă sau la tv -, nu mă mai amuză, ci mai degrabă mă îngrijorează. Falsitatea lor tâmpă şi, mai ales, superficialitatea au devenit, cu fiecare an trecut, revoltătoare.
Şi nu aceea conştientizată, „jucată”, aleasă, de obicei, ca mod de a deveni – ce altceva decât un erou, mai mare sau mai mic, al propriei vieţi? – ci mai ales cea în care mulţi oameni trăiesc doar în propria piele, în propriul destin, în propriul trup.
În fapt, trăiesc destine care nu sunt ale lor: seamănă unii cu alţii până la calchiere şi se ascund într-o fantasmă comună: fac un scop din chiar „trăirea vieţii”.
E suficient să priveşti o fotografie dintr un club, sau de la celebrele ”concerte, care adună mii de indivizi: tineri semidezbrăcaţi, transpiraţi, ameţiţi de alcool, de droguri, cu mâinile ridicate. Împietrirea acelei imagini te face să crezi că s-au adunat, dezbrăcaţi, ca să se ofere unui monstru devorator care nu apare în fotografie…
Dar monstrul este ascuns chiar în viaţa lor
Şi, din nefericire, în mai toate cazurile îşi duce devorarea până la capăt. Au dispărut aproape cu totul acei oameni frumoşi, pe care îi puteai vedea la tot pasul, care imitau voios un modernism de import şi care părea, umoristic, dar şi, serios vorbind, că adopta un stil de a trăi mult mai original decât originalul, prin sinceritatea gesturilor, a cuvintelor, a atitudinilor.
Or, ceea ce văd eu acum este o colcăială de aşa-zis nonconformism eroic. Se fac, în public, dar şi în privat, toate lucrurile care probabil n-ar trebui făcute. Se vorbeşte la telefon pe stradă, în localurile publice, în baruri şi cafenele, în teatre, la film, în parlament. Se abordează obraznic oameni pe stradă, se tutuieşte toată lumea.
Eleganţa femeilor care defilează pe străzi s-a transformat într o competiţie a renunţării la cât mai multe haine. Bărbaţii, şi ei, par a fi nişte sportivi ieşiţi de pe stadion, creând mai mult greaţă decât admiraţie.
Iphone-urile, asortate la chiloţi, maiouri, tenişi şi tatuaje, atât la bărbaţi, cât şi la femei par a întregi imaginea „eroului nonconformist”, care nu mai lasă nici loc de umor. Pare că trăim doar în jurul sexului. Dar nu numai atât, ci într-o vâltoare a unei mizerii sexuale comune şi sufocante.
Însă eroii în chiloţi, nonconformiştii de ambele sexe nu mai au umor; eroismul lor palid, mut, gestual pare că este tocmai cel care ne împiedică să râdem, dar şi să evaluăm dezastrul. Oricum, el există şi nu poate duce nici măcar la umor: statisticile spun că mai bine de jumătate din „eroii în chiloţi” de lângă noi, duhnind de sex şi vigoare, sunt clienţi ai cabinetelor sexologilor şi psihologilor.
Ei sunt eroii, nonconformişti care devorează stocurile de antidepresive, de anxiolitice şi viagra ale farmaciilor, cu sau fără reţeta.
Doar aşa pot obţine visul posesiei trupului
Ei sunt eroii noştri de fiecare zi. Cei de care ne lovim pe străzi. Sigur, nu spun că Sfântul Pavel, purtând în trup ghimpele, care îl priva de plăcerile cărnii, ar fi un subiect pe care s-ar putea glumi.
Însă acest „eroism” al oamenilor în chiloţi, pe care conştient sau nu, îl vedem în fiecare zi (îmi) pare din ce în ce mai trist. E trist prin chiar inconştienţa cu care este practicat. Fiindcă în spatele acestui „eroism” este o minciună, care în cele mai multe cazuri se face trăită ca adevăr.
Câţi din oamenii aceştia, tineri eroi de pe străzile mistuite de caniculă, îşi cunosc trupul, semnificaţiile lui minunate? Aş spune că destul de puţini; în rest, fete şi băieţi care îşi trăiesc mersul prin centru, la terase şi restaurante, în chiloţi, de parcă s-ar afla într-un ştrand.
Nu par să ştie despre proporţii, armonii şi forme, cum nu au auzit, probabil nici despre Protagoras şi despre om, ca măsură a tuturor lucrurilor… Despre Vitruvius şi raţiunea sacră, despre omul vitruvian. Nici despre „1:1,6” sau „Secţiunea de aur”… Rămân doar bietele corpuri, determinând o ieftină sociologie a cururilor goale.
O banalitate a trupului din ce în ce mai gol
Dar banalitatea de fiecare zi a acestui mod de a trăi nu e deloc banală. În acest fel se construieşte o actualitate; construcţia aceasta e de fapt aceea a implicitului şi devine tristă prin ce putem citi în spatele ei: tineri care nu mai ştiu să folosească gândurile elaborate, vorbele, cuvintele şi profunzimile lor.
Atunci se dezbracă şi/sau poartă tricouri cu tot felul de slogane, lăsând tricoul să vorbească pentru ei… Pentru că. Ori vorbesc greu, ori, pentru că nu au ce să exprime… Din nefericire, nu e foarte mult de spus despre tinerele trupuri goale. Vorbim mai puţin, ne dezbrăcăm mai mult. Jean Claude Kaufmann spunea, vorbind despre „Sociologia sânilor goi”, că oamenii nu reuşesc să vorbească, nu pentru că nu e nimic de spus, ci pentru că tăcerea e un imperativ vital.
Că viaţa e posibilă tocmai pentru că ei nu se gândesc la lucrurile cele mai simple şi pentru că le e greu să vorbească despre ele, chiar atunci când fac eforturi. „Cururile” goale sunt o evidenţă, dar aceasta nu se justifică, fiindcă sensul dezgolirii, în sine, este profund ambiguu.
Femei frumoase, bărbaţi dizgratioşi.
Suflete păşind superficial pe străzile topite de soare, alergând cu iphone-ul în mână, pe străzi necunoscute, vorbind româneşte în România sau alte limbi în străinătate. O Lume. O altă Lume, în care umorul nu mai are loc. În care nu se pot spune multe cuvinte. Nu-şi mai au rostul. Destine după unii fericite, împlinite. „Ne trăim viaţa!” – spun ei. Aşa să fie? Eroii nonconformişti care „cuceresc” Lumea.
O cuceresc oare? Nu ştiu. Dar pentru comparaţie merită studiat alt fel de „dezgolire”. A pietrei. Efectul Entasis-ului. O piatră dezgolită şi mângâiată.
E vie şi acum, după mii de ani de la contactul ei înnobilator cu dalta maestrului; pulsează. Însă ceea ce le face să fie vii, curburile fine ale coloanelor Pantheonului, sunt imperceptibile. Oi fi de vină eu, m-am gândit; îmi slăbeşte mintea. Privirea şi spiritul meu s-au obişnuit într-atâta cu veşnica degradare a atitudinii umane, încât nu mai pot schiţa nici măcar un zâmbet.
Notația mea rămâne valabilă și acum, după 15 ani
Oricine din noi poate fi Gregor Samsa. Viața și societatea ne duc drept spre aceste stări tragice de anxietate, izolare si alienare, pe care ne chinuim să nu le acceptăm.
Suntem singuri în acest prezent continuu, în care chiar familia nu ne mai poate ajuta. Gregor Samsa este un gândac scârbos, inutil și înspăimântator care trebuie să moară, ca celor din jur să le fie mai bine. Metamorfoza lui Gregor (și a unora dintre noi), nu este altceva, decât materializarea barierei psihologice care ne separă de restul lumii… Corpul cheratinos de insectă este, în fapt, închisoarea pe care din nepăsare și cu multă lașitate, ne-am construit-o în ultimii ani…
Concluzia? Ne transformăm, cu fiecare generație care vine, într-o populație de gângănii înspăimântătoare…
Iar dacă cineva dorește să verifice asta, este suficient să-i urmărească timp de câteva seri, pe reprezentanții neomarxismului, membri ai partidului nășit de Securitate și Coldea – USR, în talk-show-urile de la TV.
Ei sunt genul care așa s-a născut. Au sărit peste devenire…
