Mentalităţile comuniste ies la iveală mai ales atunci când e vorba de privatizări.

De vreo şapte-opt ani se chinuie statul să privatizeze compania Antibiotice din Iaşi. Până acum n-a reuşit. Săptămâna trecută, statul s-a mai declarat învins o dată în această încercare. Motivele celor care se opun sunt de o mare varietate: că e preţul prea mic (deşi se alesese varianta licitaţiei cu strigare, care putea duce preţul oricât de sus), că are terenuri prea valoroase, că n-a fost consultat sindicatul sau că, la urma urmei, de ce s-o privatizăm, că e profitabilă? Că Antibiotice este incomparabil mai puţin profitabilă decât o companie similară privată, nu pare un argument.

Firma ieşeană seamănă foarte bine, dintr-un punct de vedere, cu altă companie care nu poate fi privatizată: Oltchim Râmnicu-Vâlcea. În cazul ambelor companii, nu e clar dacă ele aparţin statului, acţionarilor sau directorilor generali ai celor două firme, pe care nu-i poate schimba niciun regim, nicio AGA şi, iată, nici statul nu le poate privatiza decât dacă ar vrea ei, anume directorii. Sigur, domniile lor nu ies în faţă.

În locul lor vorbesc sindicalişti, parlamentari sau, cum a fost cazul la Iaşi, justiţia. O justiţie care ştie când trebuie privatizată o întreprindere şi care stabileşte cu seninătate că un proprietar – statul – nu are voie să vândă ce-i aparţine decât dacă sunt de acord sindicaliştii. Adică, nu poţi să-ţi vinzi casa dacă nu sunt de acord vecinii!

Mentalităţile comuniste ies la iveală mai ales atunci când e vorba de privatizări. Ideea celor care susţin proprietatea de stat este că numai acesta, în calitate de proprietar, poate menţine preţuri scăzute. Neadevărat în practică şi incorect economic. Nu astfel se face protecţie socială! La fel e şi în cazul gazelor. Statul, chiar şi atunci când e proprietar, trebuie să vândă la valoarea de piaţă. Şi numai pentru motivul că nu toată populaţia ar beneficia de gaze sau medicamente ieftine şi astfel ar fi nedreptăţiţi. Apoi, pentru că de preţurile ieftine practicate de stat ar beneficia chiar şi cei care nu au nevoie să fie sprijiniţi în acest fel de către stat, având venituri suficiente.

Prin urmare, statul trebuie să vândă la preţul pieţei, să încaseze cât mai mult (iar în cazul gazelor, să încaseze redevenţe mari care să limiteze cât mai mult profitul companiilor din domeniu), iar cu banii astfel încasaţi să poată aplica politici sociale îndreptate doar în sprijinul celor care au într-adevăr nevoie să fie ajutaţi (bătrâni, bolnavi etc.).

Astfel, vor fi mai mulţi bani pentru ajutorarea celor care au nevoie, iar în economie ar fi preţuri reale, fără distorsiuni, stabilite prin cerere şi ofertă. Dar, atâta timp cât mogulii întreprinderilor de stat încă sunt mai puternici decât primarii, parlamentarii sau miniştrii, vom auzi doar discursuri populiste despre un stat utopic-generos care să ne dea medicamente ieftine, dar care să nu cumva să se privatizeze!