Dinu Patriciu vrea amnistie fiscală. Nu este singurul. Mircea Geoană, Sorin Oprescu şi, mai nou, Țiriac Jr. au şi ei opinii puternice în acest sens. Drept argument ne este servită povestea de succes a Italiei, care din septembrie 2009 a reuşit astfel să scoată la lumină 97 de miliarde de euro din sumele nedeclarate, răspândite de conaţionali prin diverse conturi din paradisuri fiscale. Cei care au răspuns apelului guvernului de la Roma au plătit un impozit de numai 5%, dacă au f
Dinu Patriciu vrea amnistie fiscală. Nu este singurul. Mircea Geoană, Sorin Oprescu şi, mai nou, Țiriac Jr. au şi ei opinii puternice în acest sens. Drept argument ne este servită povestea de succes a Italiei, care din septembrie 2009 a reuşit astfel să scoată la lumină 97 de miliarde de euro din sumele nedeclarate, răspândite de conaţionali prin diverse conturi din paradisuri fiscale. Cei care au răspuns apelului guvernului de la Roma au plătit un impozit de numai 5%, dacă au făcut declaraţia până la mijlocul lunii decembrie 2009. Ulterior, programul a fost extins cu patru luni, iar impozitul a fost majorat la 6% în cazul sumelor repatriate/regularizate până în februarie, respectiv la 7%, până la 30 aprilie 2010. Dinu Patriciu crede că şi bugetul României ar putea încasa bani frumoşi dintr-o taxare scăzută a sumelor repatriate, estimate la zeci de miliarde de euro. Dar ideea nu este pe placul FMI. Când fiul magnatului Ion Țiriac a adus în discuţie, într-o întâlnire avută zilele trecute, soluţia amnistiei fiscale, reprezentanţii instituţiei financiare s-au mărginit să afişeze zâmbetul Giocondei. FMI şi-a exprimat nu o dată în trecut rezervele, catalogând amnistia drept „un semn de disperare“. Nu că situaţia României ar fi alta.
Există voci care susţin că discuţiile pe marginea acestei potenţiale măsuri ar trebui să ţină seama de faptul că România nu e Italia şi nici Germania, avertizând asupra efectelor negative pe care le poate avea. Foarte probabil, contribuabilii oneşti, care şi-au plătit la timp dările către stat, făcând nu puţine sacrificii, se vor simţi nedreptăţiţi. Ei vor fi tentaţi să adopte comportamentul celor care, iată, beneficiază de clemenţa statului, în ideea că le va veni şi lor rândul, în tura a doua. Aşadar, în loc să fie redusă, evaziunea ar primi un nou impuls. Italia a aplicat, începând cu 1973, nu mai puţin de şase amnistii fiscale şi nu a scăpat de eticheta de cea mai evazionistă ţară din UE. Pentru a evita acel „haos moral“ de care vorbea Adriean Videanu, amnistia trebuie să aibă loc o singură dată, adică să fie strict irepetabilă. Apoi, ea ar trebui să fie însoţită de măsuri de consolidare a administrării fiscale, întrucât anularea arieratelor fiscale pune la grea încercare capacitatea de a impune respectarea legislaţiei fiscale în viitor. Pe de altă parte, este limpede că cei care şi-au ascuns banii în străinătate au făcut-o din motive amestecate, care ţin atât de dorinţa de a-şi ţine secrete sursele de înavuţire, mai ales dacă vorbim de cele ilicite, cât şi din cauza mediului fiscal sufocant pentru afaceri (avem mai mult de 300 de taxe şi impozite!), peste care se suprapune eterna lipsă de stabilitate şi predictibilitate a legislaţiei. Şi, s-a dovedit, cu cât un sistem fiscal este mai stufos şi mai apăsător, cu atât mai multe motive, dar şi portiţe de evitare a acestuia vor exista.
În concluzie, în loc să vâneze vrabia de pe gardul aministiei fiscale, Guvernul ar trebui să realizeze că are o soluţie inteligentă şi de viitor chiar în mâinile sale: relaxarea fiscalităţii. Cu cât mai repede o va face, cu atât mai bine. Cu siguranţă, pentru investitorii străini o curbă Laffer va conta foarte mult. Iar dacă va conta pentru ei, atunci nu văd de ce n-ar fi important şi pentru ai noştri. Aşa câştigă toată lumea.