În ziua de astăzi ființele umane și animalele crescute de ele pentru hrană reprezintă 96% din masa tuturor mamiferelor de pe planetă. Mai mult, 70% din toate păsările aflate în viață în acest moment sunt orătănii – în principal puii pe care-i mâncăm. Se apreciază că ratele extincției sunt azi de 100 până la 1.000 de ori mai ridicate decât obișnuiau să fie în ultimele zeci de milioane de ani. Toate acestea nu reprezintă decât o mică parte a întregului nostru impact asupra biosferei planetei, suma tuturor ecosistemelor ei.

Omenirea a devenit un cuc în cuibul planetar (unele specii de cuc își depun ouăle în cuiburilor altor specii de păsări, puii fiind crescuți de pasărea astfel parazitată în detrimentul celor proprii – n.red.). Succesul nostru spectaculos în a ne înmulți avuția și numărul a creat o nouă epocă, numită uneori „Antropocen”. Această etichetă poate fi considerată o exagerare, se arată în editorialul publicat de Financial Times.

Dar faptul că activitățile noastre reconfigurează viața pe Pământ nu este o exagerare. Și atunci întrebarea care se pune e următoarea: dacă vrem să inversăm aceste amenințări, ce trebuie să facem și la ce trebuie să renunțăm?

Datele remarcabile enumerate mai sus provin din prefața scrisă de David Attenborough pentru un studiu solid de economie a biodiversității realizat de Sir Partha Dasgupta de la Universitatea Cambridge. Nu mai este acum posibil, argumentează Dasgupta, să excludem natura din analiza noastră economică.

După cum afirmă cu sobrietate studiul său, „în esența lor, problemele cu care ne confruntăm astăzi nu sunt diferite de cele pe care le întâmpinau strămoșii noștri: cum putem găsi un echilibru între ceea ce luăm din biosferă și ceea ce le lăsăm urmașilor noștri. Dar dacă strămoșii noștri îndepărtați nu aveau capacitatea de a afecta sistemul Terrei în ansamblul lui, noi nu numai că suntem capabili să o facem, ci chiar o și facem”.

Într-o recentă prelegere fascinantă privind „Tehno-optimismul, schimbarea comportamentală și limitele planetare”, economistul britanic Lord Adair Turner a apucat de coarne problema gestionării optime a acestor provocări. El observă existența a două abordări alternative. Una, pe care eu aș numi-o „Înainte și în sus”, e fondată pe credința că ingeniozitatea umană va găsi o cale de a soluționa problemele provocate de către aceeași ingeniozitate umană. Cealaltă, pe care eu o numesc „Căiți-vă, căci sfârșitul e aproape”, se bazează pe convingerea că trebuie să ne abandonăm toate deprinderile lacome, dacă dorim într-adevăr să supraviețuim.

Turner ne ajută transformând aceste atitudini contradictorii în întrebări empirice: ce anume poate funcționa și cât de repede va produce efecte? Răspunzând la ele, el face o distincție între sistemele fizice și cele biologice. Primele ne asigură o ocupație profesională, încălzire și răcire. Marea provocare este aici dependența noastră de radiația solară fosilizată, sub forma combustibililor fosili și a emisiilor lor cu efect de seră.

Cele din urmă ne asigură hrană și o parte din necesarul de textile. Soarele, apa, mineralele și atmosfera sunt, dacă mai era nevoie să o spunem, esențiale pentru viață. Însă transformarea acestor materii prime în viață propriu-zisă necesită biochimie – producția de molecule complexe de către viața însăși.

Turner observă că un document publicat de Comisia Tranzițiilor Energetice în septembrie, „A face misiunea posibilă: realizarea economiei zero net”, conține o cale plauzibilă către atingerea emisiilor zero net până în 2050. În esență, e vorba de o trecere la dependența de soare și vânt, sub forma electricității generate solar sau eolian. Ea va fi combinată cu baterii, hidrogen și alte forme de depozitare, în vreme ce bioenergia (obținută din biomasă (lemn, culturi energetice, deșeuri organice) și biocombustibili (lichizi sau gazoși) – n.red.) și capturarea carbonului ar urma să joace și ele un rol pe termen mediu.

Mulțumită colapsului prețurilor energiei regenerabile, această tranziție este acum deopotrivă fezabilă și ieftină. În câteva sectoare, cum sunt fierul și oțelul, transformarea va fi totuși costisitoare. Dar ele nu sunt suficient de mari pentru a influența tabloul general.

Pe scurt, aspectul fizic al tranziției energetice e simplu. Dificultatea constă însă în timpul limitat. În următorul deceniu va trebui să progresăm considerabil în privința reducerii emisiilor. Însă într-o perioadă atât de scurtă ne va fi imposibil să ne reînnoim întreaga infrastructură. În consecință, pe termen scurt, va fi necesar ca mulți oameni să-și restrângă consumul. Pe termen lung, în schimb, se va dovedi că tehno-optimismul a avut dreptate în privința tranziției energetice.

Din nefericire, adepții lui nu au (încă) dreptate și în privința tranziției alimentare. Problema nu o constituie energia de care avem nevoie pentru a produce hrană, întrucât ea reprezintă doar 6% din necesarul de energie non-alimentar al omenirii. Problema este aceea că fotosinteza și convertirea plantelor în carne prin intermediul animalelor sunt procese ineficiente din punct de vedere energetic.

Așadar, biochimia ne explică de ce omenirea a avut nevoie să acapareze o porțiune atât de mare din suprafața planetei. Sunt necesare suprafețe enorme acoperite cu receptorii solari numiți plante pentru a produce hrană suficientă, iar agricultura produce la rândul ei mari cantități de emisii cu efect de seră.

Turner propune o combinație între trei soluții pentru această problemă enormă. Prima ar fi ameliorări masive ale practicilor agricole. De exemplu, în prezent distrugem terenuri după care le substituim cu noi terenuri deturnate de la alte utilizări. Ingineria genetică va avea cu siguranță un rol de jucat aici. A doua este modificarea dietei, în special la capitolele carne și lactate. A treia constă în preschimbări tehnologice radicale, care în cele din urmă vor transforma producția de alimente într-un proces industrial ca oricare altul.

Ne aflăm, în concluzie, la o răspântie istorică. În seama generației noastre a căzut sarcina de a-și asuma răspunderea pentru planetă în ansamblul ei. Nu încape îndoială că o mare parte a răspunsului trebuie să conste în schimbări tehnologice atent dirijate, din moment ce nici un proces politic, și cu atât mai puțin vreunul democratic, nu se va ridica la înălțimea acestor provocări pentru a inversa tendința ultimelor două secole de a se consuma tot mai multă energie.

Omenirea nu va reveni la existența ei premodernă, când viața era grea, dură și cu lipsuri de aproape toate felurile. Dar, având în vedere unde am ajuns acum în ce privește impactul nostru asupra biosferei, va trebui să ne schimbăm și comportamentul, cel puțin pe termen scurt și poate mediu.

Rămâne discutabil, pentru a mă exprima rezervat, dacă va fi posibil să convenim asupra unei corecții de curs atât de radicale și să o și implementăm. Deocamdată nu am dat dovadă de aproape nici un fel de abilitate de a rezolva prin acțiune colectivă această problemă enormă. Însă nevoie este evidentă. Nu mai putem continua să ne comportăm ca până acum. Mulți dintre noi vom fi nevoiți să ne schimbăm comportamentul, iar cei mai bogați dintre noi vor trebui să-și schimbe majoritatea obiceiurilor.