I s-a spus aruncătorul de flăcări. Pentru că asta face, dând foc inamicului. Este cea mai terifiantă armă, despre care aflăm mai multe într-o nouă carte, potrivit NationalInterest.
„Toate armele au, prin însăși natura lor, un scop îngrozitor”, scrie Chris McNab în introducerea noii sale cărți „The Flamethrower”. Dar, adaugă el, aruncătorul de flăcări are ceva unic și cumplit”. Mintea umană a creat ceva ce nu are legătură cu umanitatea.
Iar rolul aruncătoarelor de flăcări în timp de război – în special în secolul al XX-lea – dezvăluie ceva absolut tulburător despre oameni.
Dispariția lor treptată din arsenalele statelor poate fi, dintr-un anumit punct de vedere, dătătoare de speranță. Cartea lui McNab, cea mai recentă dintr-o lungă serie de monografii privind armele, arată cumplitele efectele ale aruncătorului de flăcări, descoperă implicațiile lui tulburătoare și celebreză dispariția sa de pe câmpurile de luptă.
„The Flamethrower” este o capodoperă a genului militar de referință. McNab trece în revistă istoria acestor arme. Din vremea Vechiului Testament până la apogeul lor, în Primul și al Doilea Război Mondial. Și chiar în zilele noastre.
Cele Două Războaie Mondiale au propulsat la greu aceste arme teribile. „Au fost dispozitive ideale pentru asaltarea șanțurilor și amplasamentelor, incinerând șanțuri sau structuri de buncăr, în explozii intense de flacără uleioasă”, scrie McNab.
Pe lângă teroarea și incendierea pe care le provoacă, focul lacom al aruncătorilor de flăcări aspiră oxigenul din spațiile închise, sufocându-i pe cei din aceste spații până la moarte.
Tehnologia a ținut pasul cu necesitățile armatelor. Nemții au fost primii care au dezvoltat arme cu flacără suficient de ușoare pentru ca un singur soldat să poată trage pe câmpul de luptă. M.1912 a stabilit aruncătorul de bază, pe care toate modelele ulterioare îl vor copia ulterior.
Cel mai negru episod din istorie în care armata germană l-a folosit este Bătălia de la Verdun din 1916, unde a transformat în scrum și în carne arsă tranșeele și inamicii.
Vârful războaielor de foc a fost însă în Pacific, în Al Doilea Război Mondial. Pușcașii marini înaintau pe insulele japoneze cu aruncătorul de flăcări M-2 american.
„Într-o singură zi, 15 ianuarie 1943, soldații au reușit să distrugă trei buncăre inamice, în doar 20 de minute, folosind aruncătoare de flacări”, scrie McNab. ”Așa s-a descoperit că efectele letale ale otrăvirii cu monoxid de carbon pot dura în sânge până la 10 minute după atac, ucigând soldații inamici chiar și când cred că au scăpat”.
„Vietnamul a fost ultimul conflict major în care puterile occidentale au folosit aruncatoare de flăcări împotriva țintelor umane”, scrie McNab. ”Mass-media arăta lumii, în fiecare noapte, realitățile oribile ale acestui război”.
Alături de napalm, aruncătoarele de flăcări „au reprezentat partea cea mai inumană a războiului”, iar Pentagonul a interzis utilizarea lor începând cu 1978, adaugă autorul. Astăzi, singura care mai poartă aruncătoare de flăcări în luptă este armata chineză.
„Focul rămâne clar una dintre cele mai cumplite modalități de a muri”, notează în cartea sa McNab. „Victima nu moare pe loc, durează secunde și chiar minute întregi până moare, agonizînd. Carnea, mușchii și în cele din urmă, organele sunt carbonizate complet.
Cei care au observat cum mor oamenii in urma flăcărilor spun că victimele scot urlete asemănătoare animalelor”.