Oare antreprenoriatul se poate învăţa în şcoală? Întrebarea asta a apărut după o discuţie cu un om de afaceri pe care-l cunosc de foarte mult timp şi pe care îl preţuiesc în tot atât de mare măsură. Concluzia noastră a fost că – cel mai probabil – este o utopie să crezi că poţi educa oamenii în aşa măsură încât să faci supersonic dintr-un avion de hârtie. Cei care mă cunosc (cel puţin din scris) ştiu deja că sunt un obsedat al antreprenoriatului şi iniţiativei private. Că mi se pare cea mai bună formulă de reuşită în viaţă. Vorba aceea, dacă ai norocul să faci mereu ce-ţi place, nu va fi nevoie să munceşti nicio zi din viaţa ta. Fiindcă nu e muncă ceea ce-ţi produce plăcere. Şi nici pierdere nu poţi considera ceva ce ţi-ai dorit mereu să faci, chiar dacă a trebuit să plăteşti pentru asta preţul unei investiţii care s-a dovedit în cele din urmă un dezastru financiar. Cunosc oameni care plătesc sume frumuşele şi petrec ore bune, săptămâni de-a rândul, că să înveţe să picteze, să modeleze oale de lut, să joace teatru sau să facă machiaj.

Oameni cu posibilităţi financiare şi cu cariere interesante sunt dornici să mai copilărească un pic. Sau, pur şi simplu, să-şi urmărească un vis rămas neîmplinit. Este o dovadă că nevoile spirituale şi motivaţia intrinsecă nu sunt doar vorbe goale, culese din manualele de resurse umane atât de bine cunoscute corporatiştilor. Ele ţin de natura umană şi de nevoile fundamentale. Aşa că nu vă amăgiţi cu ideea că banii sunt totul. Sau puterea. Amândouă sunt motoare importante, care ne fac să ne trezim dimineaţa din pat şi să sărim, contra cronometru, în costume sau deux-pieces-uri. Dar fără mulţumirea sufletească de a face un lucru unic, folositor semenilor noştri, care ne diferenţiază de ceilalţi şi ne face preţioşi şi importanţi pentru societate, nu suntem decât nişte zombie purtători de carduri gold în portofele branduite de lux.

Este foarte adevărat că antreprenoriatul nu este pentru oricine. Cunosc mulţi oameni care-mi sunt dragi şi care au nenumărate calităţi, dar care pur şi simplu nu au „stofă“ de antreprenor. Nu-i o ruşine, nu încape îndoială. Şi inabilitatea lor de a construi şi opera afaceri personale nu-i face cu nimic mai puţin preţioşi. Doar calităţile lor native sunt altele decât cele ale întreprinzătorilor. Ba chiar şi cei lipsiţi de talente, cei care nu au nimic ieşit din comun, sub niciun aspect, nu trebuie priviţi cu superioritate. Aceştia sunt „lucrătorii în echipă“ fără de care nimic nu poate să se întâmple. În lipsa lor nicio idee genială nu ajunge să se materializeze. Merită preţuiţi măcar şi pentru faptul că sunt întotdeauna la îndemână, disponibili, dornici să pună umărul la realizarea unui plan care fie le este pe plac, fie este condus de cineva în care au încredere.

Cu toţii avem rolul nostru în societate, şi cred că asta ar trebui să fie firescul lucrurilor. De aceea nu cred în şcolile de antreprenori. Dar mă bucur că acestea există, fiindcă fac un lucru poate chiar mai important decât crearea de întreprinzători în serie. Ele popularizează cultura antreprenoriatului. Iar pe asta ar trebui să o aibă oricine, fie că-şi petrece opt-zece ore pe zi într-un birou, fie că ridică fiare cu spatele pe un şantier. Fiindcă acest mod de a gândi este sistemul de propulsie de care are nevoie orice comunitate. Chiar dacă are ghinionul să fie condusă de nişte socialişti lamentabili, businessmeni fără talent, deghizaţi în politicieni.

 

CLAUDIU ȘERBAN,
director editorial, Capital