Corelatia fundamentala pe care se bazeaza activitatea sistemului bancar este urmatoarea: rata inflatiei sa fie mai mica decat rata dobanzii pasive (la depozite), iar aceasta din urma, mai mica decat rata dobanzii active (la credite). Intre 1991 si 1993, dobanda pasiva a fost de 10-20 de ori mai mica decat inflatia.
Lipsa experientei de conducere a economiei in conditii de inflatie galopanta, la inceputul deceniului ‘90, a condus, pe de o parte, la decapitalizarea bancilor comerciale, iar pe de alta parte, la pierderi ale economiilor populatiei prin devalorizarea depozitelor. Dupa 1993, adaptandu-se la noile realitati, bancile comerciale au refacut corelatia inflatie – dobanda pasiva si populatia si-a recapatat increderea in banci, depozitele bancare devenind cea mai utilizata forma de plasament. Finantarea marilor regii autonome si a companiilor de stat, fara a se studia capacitatea lor de returnare a creditelor, finantarea directionata a importurilor de energie si a agriculturii au contribuit, in a doua parte a deceniului, la slabirea sistemului bancar romanesc.
Dificultatile bancilor comerciale este in fapt un fenomen zonal, intalnit in egala masura in Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia si mai putin in Polonia, unde bancile de stat au cedat mai putin presiunilor politice. In medie, s-au alocat aproximativ 10 miliarde USD in fiecare din aceste tari pentru salvarea sistemului bancar. Anul 1998 a marcat o deteriorare accelerata a portofoliului de credite din sistemul bancar romanesc, creantele restante fiind intr-o evidenta crestere.
In termeni reali, creditul neguvernamental – acordat de banci comerciale – a crescut in 1998 cu 17,1%, atingand la sfarsitul anului un volum de 59.106 miliarde lei. Din aceste credite, circa 19.000 miliarde lei reprezentau restante, respectiv creante neincasate. Preponderente in structura creditelor acordate de banci agentilor economici sunt creditele in valuta. Acestea au crescut de la 54,8% din volumul creditului neguvernamental in 1997, la 58,9% la sfarsitul anului 1998. Contrar unei aprecieri dupa aparente, care ar indica societatile de stat ca principali debitori insolvabili, trebuie spus ca 87% din creditele restante la sfarsitul anului 1998 erau luate de societati cu capital integral sau majoritar particular. Totodata, expresia monetara a 80,2% din creditele restante era in valute convertibile. De remarcat ca restrangerea volumului creditelor in lei este in mare masura rezultatul operatiunilor de scoatere in afara bilantului a unor credite neperformante la anumite banci.
Aceste cifre pun in discutie insasi calitatea procesului de privatizare, pentru ca deplasarea de pondere a creditelor catre sectorul privat pana la trei sferturi din totalul creditelor acordate in 1998 (fata de 58,9% in 1997) a fost insotita de cresterea restantelor. Astfel, ponderea creditelor restante a urcat de la 32,5% in 1997, la 38,3% la sfarsitul anului 1998.
Analiza calitatii portofoliului de credite pe beneficiari arata ca cele mai performante sunt creditele acordate populatiei, unde nivelul restantelor este cu totul modest – numai 3,3% din total credite acordate.
Ca un paradox al economiei romanesti, se poate observa ca, in 1998, in conditiile cresterii ponderii populatiei coborate sub pragul saraciei (ca indicator statistic), totusi depozitele populatiei in sistemul bancar au crescut cu 9,2% in termeni reali. O explicatie ar fi ca depozitele nu reprezinta venituri discretionare ale gospodariilor, ci un sacrificiu in speranta unui venit suplimentar. Mentinerea pe intregul parcurs al anului a unor dobanzi pasive remuneratorii – rate real pozitive – a incurajat acest comportament.
In 1998 au crescut si depozitele agentilor economici, cu 18,1% fata de anul precedent, in principal ca urmare a incasarilor din privatizare.
Sursele de finantare a deficitelor bugetare au fost aproape integral recrutate de pe piata interna, debitele statului fata de sistemul bancar practic dublandu-se. Desigur ca imprumutul s-a facut la un nivel foarte „generos” al dobanzii. Nu trebuie omis faptul ca finantele unei tari sunt locul in care se reflecta sintetic evolutiile din intreaga economie: distorsiunile din economia reala, deprecierile de curs ale monedei nationale, inflatia s.a.m.d.
Faptul ca din cele 36 de banci romanesti, 29 sunt viabile este totusi un scor bun, in conditiile in care interventia statului pentru sustinerea lor a fost mult mai mica. De exemplu, in Cehia s-au alocat numai pana in prezent 18 miliarde USD pentru sustinerea sistemului bancar.
Ca asteptarile privind prabusirea sistemului bancar nu s-au materializat este totusi un succes al bancherilor romani. Asa cum la revolutie asteptarile privind preluarea puterii in Romania de trupe interventioniste conform planului ZZ nu s-au realizat, si asteptarile in operatiunea Sunset, de ingropare a bancilor romanesti, au fost pana in prezent infirmate.
Insisi lideri ai Conventiei Democratice din Romania, cum este presedintele Partidului Liberal, Mircea Ionescu-Quintus, constata ca relatiile cu Fondul Monetar International evolueaza ca si cand ar exista o nemultumire a FMI ca economia romaneasca a facut fata varfului de plata al datoriei externe din 1999.
De altfel, trebuie precizat ca FMI este o societate pe actiuni, in care deciziile se iau in functie de pachetul de control, in prezent detinut de SUA. Iar amanarea deciziei de a imprumuta Romania din propriii bani depusi la fond este pe de-a-intregul suspecta.
Dupa cum unic in analele Casei Albe este si mesajul unui presedinte american catre Guvernul Romaniei, in care acesta se intereseaza de soarta unei banci de la antipozi – anume Bancorex, care figureaza pe agenda FMI si BM ca operatiunea Sunset.