Este o viziune corectă, dar e numai o tactică. Strategia ar trebui să fie aceea de a avea o Rusie și un guvern rus care în mod natural, nu prin coerciție, nu doresc să pornească războaie și nici nu le consideră atractive. Este fără îndoială un lucru posibil. În acest moment, impulsul de a apela la agresiune provine de la o minoritate din societatea rusă, transmite într-o opinie Aleksei Navalnîi pentru Washington Post.

În opinia mea, problema cu actualele tactici ale Vestului rezidă nu doar în neclaritatea obiectivului lor, ci și în faptul că ele ignoră întrebarea: Cum ar trebui să arate Rusia după ce obiectivele tactice vor fi fost îndeplinite? Chiar dacă vor avea succes, ce ne garantează nouă că lumea nu se va trezi apoi înfruntând un regim chiar și mai agresiv, chinuit de resentimente și idei imperiale fără prea mare legătură cu realitatea? Înfruntând o economie lovită de sancțiuni, dar totuși mare și într-o permanentă stare de mobilizare militară? Și deținând arme nucleare care îi garantează impunitatea pentru tot soiul de provocări și aventuri internaționale?

E ușor de prezis că, fie și în cazul unei înfrângeri militare dureroase, Putin va spune că a pierdut nu în fața Ucrainei, ci „a întregului Occident și a NATO”, care au dezlănțuit o agresiune pentru a distruge Rusia.

Iar apoi, apelând la obișnuitul său repertoriu postmodernist de simboluri naționale – de la icoane la drapele roșii, de la Dostoievski la balet -, el va jura să creeze o armată atât de puternică și arme atât de puternice încât Vestul va deplânge ziua în care ne-a sfidat, iar onoarea marilor noștri strămoși va fi răzbunată.

Și atunci vom vedea un nou ciclu de război hibrid și provocări, escaladând în cele din urmă până la noi războaie.

Pentru a evita acest lucru, problema Rusiei de după război ar trebui să devină preocuparea centrală – iar nu doar un element printre altele asemenea – a celor care se luptă pentru pace. Nici un obiectiv pe termen lung nu poate fi atins în lipsa unui plan care să garanteze că sursa problemelor încetează să mai genereze probleme. Rusia trebuie să înceteze să mai fie un instigator al agresiunii și instabilității. Acest lucru e posibil – și ar trebui să fie considerat definiția victoriei strategice în acest război.

În Rusia se întâmplă o serie de lucruri importante care e nevoie să fie înțelese

În primul rând, gelozia față de Ucraina și potențialele ei succese constituie o trăsătură inerentă a puterii post-sovietice din Rusia; i-a fost caracteristică și primului președinte rus, Boris Elțîn. Dar, de la începutul cârmuirii lui Putin și în special după Revoluția Portocalie începută în 2004, ura față de alegerea europeană a Ucrainei și dorința de a o transforma într-un stat eșuat au devenit o obsesie perpetuă nu numai a lui Putin, ci și a tuturor politicienilor din generația lui.

Controlul asupra Ucrainei este cea mai importantă dogmă pentru toți rușii cu vederi imperiale, de la oamenii de stat și până la cei de rând. În opinia lor, Rusia alături de o Ucraină subordonată echivalează cu o „URSS și un imperiu renăscute”. În această viziune, Rusia fără Ucraina nu este decât o țară lipsită de orice șansă la dominația mondială. Tot ceea ce Ucraina obține este ceva luat de la Rusia.

În al doilea rând, viziunea conform căreia războiul nu este o catastrofă, ci un mijloc nemaipomenit de a soluționa orice problemă nu e doar filozofia elitei lui Putin, ci o practică deja validată de viață și evoluție. Încă de la Al Doilea Război Cecen, care a făcut din cvasi-necunoscutul Putin cel mai popular politician din Rusia, trecând prin războiul din Georgia, anexarea Crimeei, războiul din Donbas și războiul din Siria, elita rusă a învățat în decursul ultimilor 23 de ani niște reguli care nu au dat niciodată greș: războiul nu e scump, îți rezolvă toate problemele în politica internă, îți ridică aprobarea publică până la cer, nu afectează cine știe ce economia și – cel mai important – învingătorii nu vor fi nevoiți să dea socoteală.

Mai devreme sau mai târziu, unul dintre acei conducători occidentali care se schimbă întruna va veni la noi să negocieze. Nu contează ce motive îl vor determina să facă acest lucru – voința alegătorilor sau poate ambiția de a primi Premiul Nobel pentru Pace, dar dacă tu dai dovadă de perseverența și hotărârea adecvate, Occidentul va veni la tine să facă pace.

Nu uitați că în SUA, Regatul Unit și alte țări vestice sunt mulți politicieni care au fost înfrânți sau au pierdut teren din cauza susținerii lor pentru un război sau altul. În Rusia pur și simplu nu există așa ceva. Aici războiul e asociat întotdeauna cu profitul și succesul.

În al treilea rând, prin urmare, speranța că înlocuirea lui Putin cu alt individ din elita lui va schimba fundamental această viziune despre război, mai ales războiul legat de „moștenirea URSS-ului”, este, în cel mai bun caz, naivă. Elita pur și simplu știe din experiență că războiul funcționează – mai bine decât orice altceva.

Poate că în această privință cel mai bun exemplu ar fi Dmitri Medvedev, fostul președinte de care Occidentul își lega atât de multe speranțe. În prezent acest nostim Medvedev, care cândva a fost invitat să viziteze sediul Twitter, face declarații într-atât de agresive încât aduc cu niște caricaturi ale afirmațiilor lui Vladimir Putin.

În al patrulea rând, vestea bună e că, indiferent ce minciuni spun sociologii proguvernamentali, obsesia sângeroasă pentru Ucraina nu este defel atât de larg răspândită în afara elitelor de la putere.

Propaganda și spălatul pe creier chiar au efect

Războiul îi ridică lui Putin rata aprobării fiindcă mobilizează la maxim acea parte a societății care are mentalitate imperială. Programele de știri sunt devorate pe de-a-ntregul de război; problemele interne se retrag undeva în fundal: „Ura! Am revenit în joc, suntem minunați, se răfuiesc cu noi!” Însă imperialiștii agresivi nu dețin dominația absolută. Ei nu reprezintă o majoritate solidă a alegătorilor, ba până și ei au nevoie de un flux constant de propagandă pentru a-și întreține convingerile.

În caz contrar, Putin nici n-ar fi avut nevoie să numească războiul „operațiune specială” și să-i trimită la închisoare pe cei care-i spun „război”. (Nu cu mult în urmă, un consilier local dintr-un district moscovit a primit șapte ani de închisoare pentru acest lucru.) Nu i-ar fi fost frică să trimită recruți la război și n-ar fi fost nevoit să-și caute soldați prin închisorile de maximă siguranță, cum face acum. (Mai mulți deținuți au fost „încorporați spre front” direct din colonia penală în care mă aflu și eu.)

Da, propaganda și spălatul pe creier chiar au efect. Totuși, putem afirma cu certitudine că majoritatea locuitorilor marilor orașe cum sunt Moscova și Sankt Petersburg, dar și a tinerilor alegători, se opun războiului și isteriei imperiale. Oroarea suferințelor îndurate de ucraineni și uciderea brutală a inocenților rezonează în sufletele acestor alegători.

Războiul, soluția pentru problemele politice interne

Războiul cu Ucraina a fost pornit și purtat, evident, de Putin în încercarea de a-și soluționa problemele politice interne. Însă adevăratul partid al războiului este întreaga elită și însuși sistemul de putere, care este un autoritarism rus de tip imperial ce se auto-reproduce la nesfârșit. Agresiunea externă sub orice formă, de la retorica diplomatică la războiul propriu-zis, este modul său preferat de a opera, iar Ucraina e ținta lui preferată. Acest autoritarism imperial auto-generat este adevăratul blestem al Rusiei și cauza tuturor problemelor ei. Noi nu ne putem descotorosi de el, în ciuda tuturor ocaziilor pe care istoria ni le oferă cu regularitate.

Ultima astfel de șansă a avut-o Rusia la dispariția URSS-ului, însă atât publicul democratic din țară cât și liderii occidentali au făcut greșeala monstruoasă de a accepta modelul – propus de echipa lui Elțîn – unei republici prezidențiale cu puteri enorme pentru conducătorul statului. La acea vreme părea logic să-i conferi putere din belșug unui om bine intenționat.

Însă inevitabilul a survenit curând: omul bine intenționat a devenit rău intenționat. În primul rând a început el însuși un război (războiul cecen), iar ulterior a predat puterea, fără alegeri în condiții normale și proceduri corecte, grupului de imperialiști sovietici cinici și corupți condus de Putin. Din cauza lor au avut loc mai multe războaie și nenumărate provocări internaționale, pentru ca acum ei să tortureze o națiune vecină, comițând crime oribile pentru care nu ne vor ierta multe generații de ucraineni și nici măcar proprii noștri copii.

În cei 31 de ani trecuți de la prăbușirea URSS-ului am fost martorii unui tipar clar: țările care au ales modelul republicii parlamentare (precum cele baltice) înfloresc și s-au alăturat cu succes Europei. Cele care au optat pentru modelul prezidențial-parlamentar (Ucraina, Moldova, Georgia) s-au confruntat cu o instabilitate persistentă și n-au progresat prea mult. Cele care au ales o putere prezidențială pronunțată (Rusia, Belarus și republicile Asiei Centrale) au decăzut într-un autoritarism rigid, majoritatea angajate permanent în conflicte militare cu vecinii, visând cu ochii deschiși la propriile lor mici imperii.

Pe scurt, victoria strategică înseamnă a aduce Rusia înapoi la acea conjunctură istorică crucială și a i se permite poporului rus să facă alegerea corectă.

Modelul viitor pentru Rusia nu este „puterea mare” și „mâna fermă”, ci armonia, înțelegerea și considerația pentru interesele întregii societăți. Rusia are nevoie de o republică parlamentară. Este modalitatea unică de a opri ciclul infinit al autoritarismului imperial.

Se poate argumenta că republica parlamentară nu constituie un panaceu. În definitiv, cine l-ar putea împiedica pe Putin ori pe succesorul lui să câștige alegerile și să obțină controlul deplin al parlamentului?

Firește că nici măcar republica parlamentară nu oferă garanții depline. E foarte posibil ca acum să asistăm la tranziția Indiei parlamentare la autoritarism. Și după uzurparea puterii Turcia parlamentară a fost preschimbată în Turcia prezidențială. Iar nucleul clubului de admiratori europeni ai lui Putin îl reprezintă, paradoxal, Ungaria parlamentară.

Însuși conceptul de „republică parlamentară” este prea general

Totuși, eu cred că acest remediu oferă avantaje esențiale: o reducere radicală a puterii aflate în mâinile unei singure persoane, formarea guvernului de către majoritatea parlamentară, sistem de justiție independent, creșterea semnificativă a puterilor autorităților locale. Asemenea instituții nu au existat niciodată în Rusia, dar avem nevoie disperată de ele.

Cât despre un eventual control deplin asupra parlamentului de către partidul lui Putin, răspunsul e simplu: odată ce opoziției autentice i se va permite să voteze, acest lucru va fi imposibil. O facțiune numeroasă? Da. O majoritate parlamentară? Poate. Control deplin? Absolut exclus. În Rusia sunt acum prea mulți oameni interesați să aibă o viață normală, iar nu de câștiguri teritoriale iluzorii. Și an de an sunt tot mai mulți astfel de oameni. Doar că deocamdată nu au pe cine să voteze.

Cu siguranță că schimbarea regimului Putin și alegerea căii de dezvoltare nu sunt treaba Occidentului, ci a cetățenilor ruși. Totuși, Occidentul, care a impus sancțiuni atât Rusiei ca țară cât și unei părți a elitelor ei, ar trebui să clarifice cât mai bine cu putință că republica parlamentară este viziunea lui strategică pentru Rusia. Sub nici o formă nu trebuie să repetăm greșeala abordării cinice a Vestului din anii ’90, când efectiv i s-a spus elitei post-sovietice: „Voi puteți face ce vreți acolo; doar păziți-vă armele nucleare și dați-ne petrol și gaze”. De fapt, chiar și acum auzim voci cinice care spun lucruri similare: „Lasă-i numai să-și retragă trupele și facă ce-or vrea mai departe. Războiul s-a terminat, misiunea Occidentului e îndeplinită”. Acea misiune a fost deja „îndeplinită”, prin anexarea Crimeei în 2014 de către Rusia, iar rezultatul a fost un război în toată puterea cuvântului în Europa în 2022.

Aceasta e o abordare simplă, onestă și echitabilă: poporul rus e bineînțeles liber să-și aleagă propria cale de dezvoltare. Dar țările occidentale sunt libere să-și aleagă formatul relațiilor lor cu Rusia, să ridice ori nu sancțiuni și să definească criteriile pe baza cărora ia asemenea decizii. Nu e nevoie ca poporul și elita din Rusia să fie forțați. Ei au nevoie de un semnal clar și de a li se explica de ce o astfel de opțiune e mai bună. Esențial e faptul că democrația parlamentară reprezintă totodată o opțiune rațională și dezirabilă și pentru multe dintre facțiunile din jurul lui Putin. Ea le oferă șansa de a-și menține influența și de a lupta pentru putere, dar concomitent le și garantează că nu vor fi distruse de o grupare mai agresivă.

Războiul este un flux necontenit de decizii urgente, cruciale, influențate de factori aflați într-o permanentă schimbare. De aceea, deși îi felicit pe liderii europeni pentru succesele pe care le au în sprijinirea Ucrainei, îi și îndemn să nu piardă din vedere cauzele fundamentale ale războiului. Amenințarea la adresa păcii și stabilității în Europa este autoritarismul imperial agresiv, pe care Rusia și-l pricinuiește sieși la nesfârșit. Rusia de după război, la fel ca și Rusia de după Putin, va fi blestemată să devină din nou beligerantă și putinistă. Acest lucru este inevitabil atât timp cât actuala formă de dezvoltare a țării este menținută. Numai o republică parlamentară poate împiedica acest lucru. Este primul pas spre transformarea Rusiei într-un vecin bun care ajută la soluționarea problemelor în loc să le creeze.