De ce nu demisionează oare Victor Ponta? De ce aşteaptă premierul succesul improbabil al unei moţiuni de cenzură care să-l oblige să părăsească scena?
Ar exista optsprezece varietăţi de vid, „expuse de textele mahayaniste, atât de grijulii în catalogarea diverselor tipuri de carenţă”, cum afirmă Cioran într-un eseu. Există însă un singur fel de bun simţ politic. Carenţa lui s-a înstăpânit la cârma României şi s-ar putea dovedi catastrofală pentru năpăstuita ţară.
De ce nu demisionează oare Victor Ponta? De ce aşteaptă premierul succesul improbabil al unei moţiuni de cenzură care să-l oblige să părăsească scena? Pentru că nu ştie ce-a făcut şi ce nu? Pentru că e cinic? Pentru că nu ştie cât de devastatoare pentru credibilitatea României şi în fond a partidului său e perpetuarea lui la putere? Sau pentru că pur şi simplu crede că n-are a se teme, fiindcă e sigur că electoratul nu-l va pedepsi niciodată? Într-o democraţie care funcţionează normal oamenii politici prinşi cu mâţa-n sac, precum Richard Nixon, cel care şi-a pus serviciile la lucru să-i supravegheze adversarii, ca să-i înfrângă la urne, se retrag benevol. Ba, cazurile Wulff sau Brandt ne-au demonstrat că demisionează chiar şi politicienii care n-au comis ei înşişi nimic pasibil de pedeapsă în termenii codului penal.
Doar într-o lume dezinformată, a aranjamentelor, descurcărelilor şi pilelor, a lui „lasă-mă să te las” lucrurile stau altfel. În perimetrul lui „o mână spală pe alta”, a lui „hai, frate, că nu e dracu atât de negru”, a lui „hai mă, doar ştii că sunt toţi hoţi”, a lui „păi ‚ălălant' o fi mai breaz”, se poate orice. Într-un asemenea univers nu renunţă mai nimeni la o funcţie şi nici nu se revoltă mai nimeni de persistenţa în eroare. A fi onest, a fi moral începe să echivaleze cu prostia. A sfida şi a-ţi afişa trufia devine, în schimb, cool. Dar chiar şi pentru un stat cu o democraţie şi tradiţii civice încă neconsolidate, ca România, refuzul de a demisiona al plagiatorului Victor Ponta, un ex-procuror notoriu pentru lipsa lui de onestitate, care n-a ezitat să ia apărarea penalilor din guvern sau parlament, e flagrant. Şi nu doar din cauza minciunilor pontiste din trecut. Nu ştiu democraţie europeană autentică, în care premierul să nu fi aruncat prosopul, ori să fi fost obligat de tovarăşii săi de partid să-l arunce, după implicarea într-un dosar ca al baronului de Mehedinţi, Duicu. Fiindcă nu în vid s-a petrecut traficul de influenţă implicând promisiunea de acordare, ca favoruri, a unor posturi la cârma unor instituţii cheie ale puterii executive şi judiciare, între care la conducerea poliţiei şi a DNA, organismul însărcinat să depisteze şi să trimită în judecată pe marii corupţi.
Pentru acest prezumtiv trafic există, dincolo de cei vinovaţi în faţa legii, responsabili politici în carne şi oase. Unul dintre ei şi cel mai important este chiar premierul. Chiar dacă nu se va putea proba vina lui în termenii codului penal, ceea ce a răzbătut până în prezent în spaţiul public despre circumstanţele presupusului delict de corupţie la nivel înalt e suficient. Ponta poartă moral şi politic răspunderea pentru partidul său social-democrat, deci şi pentru baronii săi. Ponta e vătaf peste guvern, peste sediul său, peste birourile din care s-a comis, potrivit DNA, traficul de influenţă. Tot Ponta e, ca premier, şeful miniştrilor săi. Şi, ca atare, răspunzător pentru ei, inclusiv pentru susţinerea acordată ministrului justiţiei, Cazanciuc.
Or, una dintre promisiunile făcute, potrivit convorbirilor sale interceptate, de baronul Duicu, ar fi fost promovarea Elisabetei Ponea în funcţia de şef al Secţiei Judiciare a DNA. Şi anume, prin intermediul acestui ministru. Demnitarul cu pricina a negat însă implicarea sa. Cazanciuc a afirmat că n-ar fi expediat adresa de propulsare a Elisabetei Ponea la DNA . Or, marele dregător de la justiţie a minţit. Referatul procurorilor DNA şi mărturia președintelui CSM, Adrian Bordea, care a declarat României Libere „că adresa cu propunerea (la DNA a) doamnei Elisabeta Ponea a avut și număr de ieșire de la Ministerul Justiției” îi demască minciuna. Dar, stupoare! Şi Cazanciuc, cel protejat de Ponta, refuză demisia.
Şi Adrian Duicu a fost învestit în funcţii dintre cele mai înalte. El a coordonat mare parte din ce a mişcat în fostul partid-stat de-a lungul şi de-a latul ţării. I s-a acordat, ca șef al tuturor aleșilor locali ai PSD, o partitură considerabilă şi în maşinăria de vot a partidului guvernamental. Însăşi arestarea lui ar fi trebuit să-l determine pe Ponta să se disocieze urgent de el. Dar premierul, aliatul unui Dan Vociulescu alias Felix a făcut invers. A sărit şi în apărarea lui aşa cum şi în trecut a ţinut să condamne cele mai eficiente instituţii ale justiţiei româneşti, singurele care mai despart ţara de un destin de republică bananieră, mai degrabă decât să se desolidarizeze de marii corupţi şi delincvenţi.
Cum se explică astfel de aiuritoare loialităţi neeuropene ale lui Victor Ponta? Dar atitudinile baronilor săi, care-l vor preşedinte? Dependenţa premierului de clienţi, ori stăpâni politici nu lămureşte totul. În Olimpul PSD-ist se consideră, poate, că românilor le-ar plăcea un lider cu mâini nu tocmai curate. Sau că nu-i prea interesează ce preşedinte îi va conduce, cât de tarat sau discreditat ar putea fi el şi cât de catastrofală e prejudicierea imaginii ţării de către un asemenea şef de stat. E posibil să se creadă, simultan, că se poate ignora şi o Europă aparent abulică şi ce anume crede poporul. Căci, graţie presei de partid şi de stat şi a reţelei oligarhice Ponta va putea fi prezentat ca fiind „de-al nostru”, scoţându-se din cursă, prin varii mijloace, nu neapărat legale sau riguros morale, toţi contracandidaţii săi. Ambele convingeri trădează un cras dispreţ faţă de naţiune.
Le revine românilor sarcina de a demonstra că nu mai acceptă jenanta desconsiderare şi că vor să fie izbăviţi urgent de suferinţa indusă de această varietate scandaloasă de "vid".
