Pentru a ne gândi la situație, există trei întrebări importante: ce s-a întâmplat recent pentru a provoca această tensiune, ce își dorește Rusia și care este relaţia dintre această criză şi securitatea Occidentului în general și a Europei în particular?
Să începem cu începutul. În ultima vreme, în situația politică sau militară ucraineană nu s-a întâmplat nimic care să justifice o amenințare rusă la granițele sale. De altfel, dincolo de unele insinuări neverosimile despre atacurile ucrainene asupra populației de limbă rusă din regiunile separatiste, Vladimir Putin a fost îndeajuns de clar cu privire la faptul că ceea ce îl animă nu este o situație iminentă, transmite consultantul pe probleme de afaceri europene, Henrique Burnay, pentru Diario de Noticias.
Împiedicarea Ucrainei să adere la NATO, împiedicarea prezenței armelor americane în apropierea graniței sale, în virtutea acelei aderări și încercarea de a împinge NATO departe de granițele sale, cerând retragerea NATO din țările care fuseseră sub stăpânire rusă și sovietică până la sfârșitul războiul rece, sunt obiective strategice pe termen mediu și lung, nu sunt deloc atât de urgente sau pe cale să se întâmple încât să se impună o intervenție militară bruscă. Și totuși, amenințarea făcută prin gesturi și negată prin cuvinte este aici.
Ambiția Moscovei
Dacă cele întâmplate în ultima vreme în Ucraina și bogățiile naturale nu justifică amenințarea pe care Rusia spune că nu o face, atunci ce explică acest fapt? Ambiția Moscovei, vidul de putere din Europa și divizarea occidentală.
Vladimir Putin doreşte, în esență, să fie recunoscut ca lider al unei puteri la fel de puternice precum Statele Unite sau China și mult mai mult decât Europa. Pentru asta însă, îi lipsește puterea economică a unora şi a altora și puterea militară a americanilor. Dar are o geografie și forțe armate foarte puternice.
Plecarea dezastruoasă din Afganistan a arătat că americanii se grăbeau să plece pe alte meleaguri. Tensiunile cu Europa în general, și mai apoi cu Parisul în special provocate de vânzarea submarinelor către Australia, au dus pe bună dreptate la ideea că alianța occidentală era slăbită. Discuţia europeană despre autonomia strategică, inclusiv o dimensiune europeană de securitate și de apărare proprie şi autonomă, a sporit această percepție.
Moscova a profitat de retragerea americană, de slăbirea legăturii transatlantice și de intenția franceză de a face securitatea și apărarea europeană autonome pentru a redobândi importanța pe care crede că ar trebui să o aibă Rusia. Printr-o intervenție foarte energică, dar cu anvergură regională, și-a recăpătat locul în rândul puterilor. Provizoriu sau nu, asta se va vedea.
Occidentul și Europa, ce vor și ce pot?
Europa trebuie să învețe trei lecții. În primul rând, războiul nu este ceva de domeniul trecutului sau care se întâmplă pe meleaguri îndepărtate, războiul este întotdeauna o posibilitate. Doi, securitatea europeană nu se face împotriva NATO și a americanilor sau în ciuda lor.
Există o diferență între a fi mai responsabili pentru securitatea noastră și a crede că suntem un fel de a treia cale pașnică, comercială și aproape echidistantă. Nu suntem și nici nu ar trebui să ne dorim să fim. Vom sfârşi prin a ajunge să fim ameninţaţi de unii și abandonați de alții.
Dar trebuie să plătim un preț pentru securitatea noastră și pentru statutul global pe care ne dorim și noi să îl avem. S-ar putea să nu fie exprimat în mulți oameni, dar va trebui să fie în prețurile gazelor, în costurile importurilor sau în pierderea de exporturi. Mercantilismul german sau francez nu este cu mult mai bun decât oportunismul lui Orban. Nu există securitate gratuită.
