Totuşi: dacă cineva nu face ceea ce se aşteaptă elitele germane să facă, întreaga naţiune cade în dizgraţie. Pentru că îşi va alege mereu, ca lideri, politicieni şi politiciene necorespunzători. Ruşii, de exemplu, sau grecii, care au binevoit, după alegeri repetate, numai în cele din urmă să urmeze instrucţiunile primite de la Merkel, Schäuble şi alţii. Şi apoi există reformele menţionate care impun austeritatea, dar nu mai prea sunt ascultate ca înainte. La fel au procedat întotdeauna oamenii. Dictatura impozantă dă rezultate necorespunzătoare nu numai în condiţiile socialismului real.
De asemenea, principiul recunoaşterii meritului, venerat în această ţară de opinia publică, este compromis demult. Nu numai că o parte a populaţiei este plătită prost pentru munca efectuată. În plus, oricine face performanţă dar nu face zgomot, nu înţelege corect economia de piaţă. Unii care ar fi putut face ceva util, nu mai simt nevoia să facă. Aidoma bătrânilor unchi de la talk show-uri, de exemplu. Ei fac zgomot numai la rundele de întâlniri. Şi nimeni nu-i opreşte.
Sau să-i luăm pe miniştrii care nu aduc nimic, dar cu interviuri nevrotice de vară cresc numărul accidentelor la bursă. Deşi guvernul întotdeauna predică de la amvon, e bine să se liniştească pieţele. La fel şi dureroasele contribuţii financiare ale contribuabilului german. Dacă dictatura incompetentă ar fi mai puţin costisitoare, ea ar putea să existe pe cheltuiala contribuabililor şi şi-ar face mai simţită prezenţa. Dar în loc de asta, ea pârjoleşte şi distribuie miliarde de dolari, al căror efect dispare mai rapid decât dorinţa de a câştiga a înotătorilor germani de la Londra.
Şi pensionarea unui alt ministru, care ameninţă deschis Curtea Constituţională federală cu apeluri, fluturând amabil pachetul de salvare ESM şi alte accesorii, să convingă contribuabilul la noi sacrificii. Este un vechi semn că lucrurile sunt puternic deteriorate, atunci când guvernul vine cu argumentul că nu există alternativă la acţiunile lui.
Există şi forme mai subtile de dictatură, de care te poţi doar mira sau nici nu te mai miri. Unii politicieni de rang înalt din CDU şi CSU au fost văzuţi de ceva timp în public, cu un logo strălucitor negru, roşu şi auriu pe reverul costumului. Volker Kauder, ministrul de interne Friedrich şi purtătorul de cuvânt al bugetului Norbert Barthle s-au decorat în acest fel. Ce vor să spună cu asta? Eu sunt german, este cineva şi mai şi? Acest lucru ar fi în general surprinzător, dar la ministrul de interne este cu totul neaşteptat. Pentrucă el este, de asemenea, responsabil cu politica de integrare. Pentru că un cetăţean străin poate gândi: ei sunt germani şi eu nu sunt, este oare ceva foarte rău pentru mine? Acest lucru n-ar trebui să se întâmple. Sau ar trebui? Trăsăturile dictatoriale ale democraţiei se pot recunoaşte şi în astfel de mici gesturi excesive.
SURSA: RADOR