Orașe întregi pe Lună și pe Marte. Cum ar fi posibil acest lucru

Coloniștii ar putea să trăiască pe Lună și pe Marte în adăposturi construite în sisteme de caverne subterane, fiind feriți astfel de puternicele radiații solare de la suprafață. Aceste caverne sunt prezente pe Lună, dar și pe Marte, pot ajunge la diametre de câteva sute de metri și pot reprezenta adevărate refugii naturale pentru construirea unor adăposturi.

Planeta Marte este străbătută de uriaşe tuburi de lavă, cu plafoane care ajung la înălţimi care rivalizează cu celebra Empire State Building. Astfel de tuburi de lavă, însă şi mai mari, se găsesc şi pe Lună, cu diametre ce depăşesc înălţimea turnului Burj Khalifa din Dubai, conform unui nou studiu care arată că în aceste refugii naturale pot fi construite viitoare habitate umane pe aceste corpuri cosmice, transmite Live Science.

Aceste sisteme de caverne subterane sunt locuri ideale pentru construcţia taberelor permanente, pentru că sunt ferite de puternicele radiaţii solare de la suprafaţă.

Un tub de lavă este un tunel săpat de un torent de magmă în drumul său spre suprafaţă, în timpul unei explozii vulcanice. Cercetătorii speculează încă din anii ’60 că astfel de tuburi de lavă există şi pe Marte şi pe Lună, iar în ultimii ani sondele orbitale au transmis numeroase imagini de pe Marte şi Lună în care se vede că aceste coridoare subterane săpate de magmă sunt foarte numeroase. În cadrul unui nou studiu publicat la 20 iulie în revista Earth-Science Reviews cercetătorii susţin că a venit timpul ca aceste structuri să fie explorate.

„Cele mai mari tuburi de lavă de pe Pământ au diametrul de aproximativ 40 de metri. Sunt deci similare unui tunel de cale ferată foarte mare”, explică unul dintre autorii acestui studiu, Riccardo Pozzobon, geolog la Universitatea din Padova (Italia).

Tuburile de lavă, adăposturi naturale

Cu siguranţă că un astfel de spaţiu, chiar şi pe Pământ, este suficient de mare pentru a fi amenajat într-un adăpost. Pe Marte, tuburile de lavă ajung la diametre de până la 400 de metri. Cele de pe Lună sunt însă şi mai mari, cu diametre ce variază între 500 şi 900 de metri. Un tub de lavă de pe Lună poate adăposti cu uşurinţă un mic oraş, conform lui Pozzobon.

Diferenţele de scară dintre aceste tuburi extraterestre şi cele de pe Pământ sunt rezultatul gravitaţiei mult mai slabe pe Marte şi în special pe Lună, precum şi al diferenţelor în modurile în care se comportă vulcanii pe aceste corpuri prin comparaţie cu vulcanii tereştri.

Pentru a estima dimensiunile tuburilor de lavă de pe Marte şi Lună, cercetătorii au adunat imagini 3D ale tuburilor de lavă de pe Pământ, atât ale celor prăbuşite cât şi a celor care s-au păstrat intacte. Apoi, au adunat imaginile obţinute de pe orbită ale tuburilor de lavă prăbuşite de pe Marte şi Lună şi au făcut supoziţii asupra dimensiunilor tuburilor de lavă intacte, pornind de la raportul de mărime dintre tuburile intacte şi cele prăbuşite de pe Pământ.

Tuburile de lavă reprezintă adăposturi naturale foarte utile din mai multe motive, în afara protecţiei faţă de radiaţii, ele oferă protecţie şi în faţa impacturilor cu meteoriţi, mult mai frecvente şi mai violente pe Marte sau Lună decât pe Pământ, pentru că aceste corpuri nu au o atmosferă care să le protejeze. De asemenea, în aceste tuburi de lavă ar putea să se găsească substanţe utile, cum ar fi apă îngheţată sau substanţe volatile din care se poate obţine combustibil. În plus, locurile prin care aceste tuburi de lavă ies la suprafaţă constituie şi căi uşoare de acces în interior pentru astronauţi şi echipamente.

Amplasarea de adăposturi nu este lipsită de riscuri

Autori de literatură SF, aşa cum este Kim Stanley Robinson, şi-au imaginat sisteme de presurizare a craterelor sau a tuburilor de lavă şi apoi umplerea lor cu aer pentru a genera un microclimat în care oamenii să poată respira liber. Însă Pozzobon este de părere că un astfel de scenariu este puţin probabil pentru că, spre exemplu în cazul Lunii, deschiderile acestor tuburi de lavă pot fi la fel de mari ca terenurile de fotbal.

„Din cauza dimensiunilor lor mari şi a riscului de a apărea fisuri provocate de fracturarea rocilor, aş spune că presurizarea lor mi se pare improbabilă. Mai degrabă vor putea fi ridicate aşezări în aceste tuneluri, pentru a-i adăposti pe astronauţi şi echipamentele acestora”, a declarat Pozzobon pentru Live Science.

Însă ridicarea unei baze într-un astfel de tub de lavă nu este lipsită de provocări. „Deşi un tub de lavă ar putea oferi un adăpost în faţa variaţiilor termice, a radiaţiilor şi microimpacturilor cu meteoriţi, el ar putea să nu fie uşor accesibil, rocile bazaltice din interior ar putea fi ascuţite ca nişte pumnale, iar terenul poate fi foarte denivelat. Astfel, provocarea de a amplasa habitate gonflabile în astfel de caverne nu este lipsită de riscuri şi va necesita studii foarte detaliate”, a mai adăugat el.

În prezent, provocarea imediată este de a aduna mai multe informaţii despre tuburile de lavă intacte, atât pe Lună cât şi pe Marte. În prezent, cercetătorii nu le pot identifica decât din imaginile din satelit, însă diferenţierea dintre o ieşire la suprafaţă a unui astfel de tub şi o simplă gaură în sol este greu de făcut de pe orbită. Cercetătorii caută imagini din anumite unghiuri care pot dezvălui astfel de tuburi, însă nimic nu se poate compara cu explorarea directă.

De asemenea, studiul arată că este importantă conceperea unor planuri detaliate pentru explorarea acestor tuburi. În prezent niciunul dintre roverele autonome nu este suficient de „autonom” pentru a se aventura în subsolul selenar sau al Planetei Roşii. Aceste planuri pot fi alcătuite pe baza datelor culese de sateliţi echipaţi cu sisteme radar capabile să penetreze solul, iar procesul de descoperire a unor locuri ideale pentru amenajarea de habitate va fi unul de durată, conform cercetătorilor.