Liderii Uniunii Europene au lansat cu mare tam-tam un proiect care ne va face, spun ei, viața mai bună și mai „verde”: „orașul de 15 minute”. Este o variantă de „smart city”, dar mai „cool”. Excitația mediatică ne arată că, sub acest „nou” concept, se ascunde, ca întotdeauna, lupta pentru putere.
După o vârstă, după ce ai văzut cu ochii tăi mulți oameni și multe locuri, după ce ai trăit în mai multe regimuri politice și, nu în ultimul rând, după ce ai citit mai multe cărți – și de istorie, și de științe, și de literatură (inclusiv SF), și de filosofie – devii sceptic. Nici pesimist, nici optimist, doar sceptic. Și, într-o anumită privință, antimodern.
De la 15 până pe la 30 de ani, ești entuziast, crezi că lumea poate fi schimbată prin voința și acțiunea omului și, firește, crezi că și tu faci parte dintre cei chemați să o schimbe. Crezi, carevasăzică, în Progres și în Omul Nou și Bun care „sfarmă ce-i putred și doboară ce-i greu”, pe deplin încrezător în sine, cântând, cu zâmbetul pe buze.
După 30 de ani se pierd, pe rând, cântecul, zâmbetul și încrederea. După 50, nici n-are rost să mai vorbim!
Lăsând gluma la o parte, cele descrise mai sus sunt niște constante antropologice. Pe scurt, repet, este vorba despre Putere.
„Orașul de 15 minute” este vechi de când lumea și s-a numit, până acum, simplu: sat.
De la începutul sedentarizării speciei Homo sapiens, acum vreo 20.000 de ani, comunitatea de bază a omenirii a fost satul arhaic. Într-o astfel de comunitate, puterea era deținută de cei puternici la propriu (putere fizică și experiență de luptă), adică de bărbații între 30 și 50 de ani. Acest segment se schimba în fiecare an, întrucât apăreau tineri care dobândeau experiență, în timp ce „bătrânii” erau îndepărtați. Schimbarea între generații era, de obicei, pașnică: tatăl își asocia fiul cel mai destoinic la decizie și, când acesta dovedea că stăpânește cunoștințele necesare, îi „preda” puterea. Desigur, era ceva mai nuanțat, dar nu este locul aici să dezvolt.
Satul arhaic avea o economie de subzistență și își era autosuficient. Celelalte sate se aflau la o distanță atât de mare încât comunitățile nu interferau decât rar și puțin, de regulă, de vreo două ori pe an, când se schimbau eventualele surplusuri.
Mai târziu, satele s-au dezvoltat și au intrat într-un contact permanent unele cu altele. Au format „triburi”, s-au transformat în orașe, au făcut parte din structuri sociale extinse: regate, imperii, republici etc.. Au intervenit și alți determinanți: religia, etnia etc.. Au apărut tipuri și instrumente noi de guvernanță: dictaturi și democrații, ministere și agenții, ambasade și parteneriate și așa mai departe. La fund, sub acest morman de noutăți, satul arhaic a fost uitat. E drept, în unele zone foarte izolate, chiar și în Europa, el a supraviețuit până acum vreun secol și, în acest fel, a putut fi studiat și descris de antropologi, sociologi sau scriitori.
Acum, mai marii UE au scormonit în istorie și l-au recuperat, l-au scuturat, l-au spălat, l-au cosmetizat și l-au botezat „orașul de 15 minute”. Ideea de bază este „reducerea amprentei de carbon”, adică, în realitate, reducerea cheltuielilor Puterii cu gestionarea unor sisteme extinse și bascularea acestor cheltuieli către celule de bază. Pe undeva, seamănă cu desființarea casierelor de la supermarketuri: cetățenii să se descurce și să-și rezolve toate problemele în perimetrul pe care-l pot străbate cu pasul sau cu bici/troti în 15 minute!
Spre deosebire de satul arhaic, orașul de 15 minute nu va fi, însă, autonom: el va fi conectat la rețeaua de electricitate, la celelalte servicii moderne și, mai cu seamă, la televiziune, telefonie și internet, cu toate aplicațiile prezente și viitoare ale acestora. Pe scurt, vorbim despre privatizarea pârghiilor economice bănoase și socializarea celor păguboase (infrastructura de transport, rețelele mari de încălzire etc.).
Nu sunt primul care atrage atenția că „orașul de 15 minute” duce, practic, la limitarea severă a libertății de circulație, adică a unuia dintre principiile cele mai generoase și cu adevărat progresiste ale Uniunii Europene. Oamenii vor fi constrânși economic să-și petreacă viața în ghetouri delimitate virtual. Orice deplasare în afară va presupune costuri suplimentare, pe care și le vor putea permite doar cei bogați. Dar de ce s-ar putea plânge cetățenii, dacă au la dispoziție 500 de canale de televiziune, internetul întreg și rețelele sociale?! Vor avea caseta pentru mesagerie la colțul blocului și vor putea sta liniștitți în fața ecranelor-interfețe!
Ironia uriașă este că, în ultimul secol, istoricii, sociologii, economiștii și filosofii cei mai de seamă ai Occidentului au formulat, unanim, teza că Orașul, metropola, a fost, de-a lungul isoriei, elementul esențial al dezvoltării umanității. Concentrarea resurselor în orașe, școlile și universitățile, instituțiile economice și financiare, instituțiile politice și administrative au dus la acumularea cunoașterii, a inovației, a competiției și a rezultatelor acestora, numite generic dezvoltare.
„Orașul de 15 minute” înseamnă o „înghețare” a cetățenilor în bule mici, cea mai gravă consecință fiind aceea a lipsei de contact direct și de dezbatere cu ceilalți, atât în bula proprie, cât și în alte asemenea bule. Sigur, cetățenii vor putea comunica, dar numai prin canalele controlate de Putere și doar în măsura în care Puterea o va permite.
Oare mai marii UE nu știu aceste lucruri? Cu siguranță, da! De unde tragem concluzia că măsura este deliberată.
Dacă privim revoltele din Franța, din ultima vreme, ne dăm seama că, în „orașul de 15 minute”, asemenea agregări ale maselor nu vor fi posibile. „Orașul de 15 minute” este antecamera sclaviei perpetue.