Când funcţionarii unui minister precum cel al mediului îşi amintesc brusc că au de lucru, după o amnezie care ar fi fost obligatoriu să se încheie la 1 ianuarie, odată cu aderarea la UE, nu poţi să nu te întrebi oare ce anume (sau cine) le-a redat funcţiile vitale. Aceasta a fost întrebarea care a planat săptămâna trecută asupra a două decizii care marchează tot atâtea premiere în planul aplicării politicii de mediu. Pe de o parte, a fost surprinzătoarea măsură de suspendare a autorizaţiei rafinăriei Arpechim, iar pe de alta, reacţia fermă a Bucureştiului faţă de intenţia autorităţilor italiene de a expedia în România câteva mii de tone de deşeuri menajere. În primul caz, anunţul autorităţii de profil a funcţionat după principiul „dai într-unul, ţipă trei“. Petrom a pierdut masiv la bursă şi 2.000 de oameni au început să-şi pună întrebări privind viitorul locurilor lor de muncă. Nici titlurile OMV nu s-au simţit prea bine la Viena, în vreme ce Oltchim a realizat în al doisprezecelea ceas cât de periculos este să fii dependent structural de un terţ. Cert este că această demonstraţie, despre care cunoscătorii mecanismelor legale spun că a fost orchestrată stângaci, a provocat pierderi mai mari decât valoarea în sine a investiţiilor pe care trebuie să le realizeze rafinăria piteşteană. A meritat? Viitorul o va demonstra. Mesajul transmis este că astfel de reacţii în lanţ, de tipul celor de care s-au temut ani de-a rândul guvernele puse în situaţia de a decide viitorul unor societăţi perdante precum Tractorul sau Roman, se pot petrece lesne astăzi dacă te joci cu obligaţiile de mediu. Aşa că mai bine nu te juca. Neaşteptat de fermă a fost şi reacţia ministerul de resort în privinţa solicitării de a accepta depozitarea unor deşeuri din Italia, surprinzându-i atât pe cei care se aşteptau la un răspuns favorabil, în numele zecilor de mii de români care lucrează cu sau fără forme legale în peninsulă, cât şi pe cei care îşi amintesc că, nu mai departe de anul trecut, în România intrau lejer deşeuri „made in EU“ fără să stârnească pic de emoţii. Ar fi minunat însă ca orgoliul naţional, insinuat în vocile unora dintre cei care au respins cu vehemenţă intenţia italienilor, să fie la fel de mare atunci când sunt puşi în situaţia de a se descotorosi de propriile gunoaie. Pentru că, într-o Românie în care ieşirile la iarbă verde echivalează cu veritabile atacuri ecologice, în care parcurile, păşunile, lacurile, pădurile, până şi crestele munţilor sunt confundate cu pubelele din spatele blocului, cel mai greu de protejat şi conservat se dovedesc a fi bunul-simţ şi respectul faţă de natură. Care, din păcate, sunt mai greu de supus globalizării decât urât mirositoarele gunoaie menajere.