Pandemia de coronavirus a declanșat o criză economică, la nivel global, care a fost asemuită, în ceea ce privește amploarea sa și timpul necesar pentru recuperare, cu marele crah mondial din anii ’30 ai secolului trecut.

În fața prăbușirii fără precedent, pe timp de pace, cu care s-au confruntat economiile europene și, o dată cu ele, economia zonei euro, Comisia Europeană a adoptat măsuri fără precedent.

Astfel, Executivul european a renunțat, cel puțin temporar, la restricțiile fiscale impuse de Tratatul de la Maastricht, pentru a permite guvernelor europene să acopere costurile medicale uriașe apărute ca urmare a pandemiei de coronavirus.

Mai mult decât atât: instituțiile financiare europene și guvernele naționale deopotrivă au pompat sume de bani nemaiîntâlnite până acum în economiile de pe Bătrânul Continent, pentru a asigura investițiile necesare relansării economice.

Altfel spus, s-a dat liber la cheltuieli și nimeni nu a mai ținut cont de criterii precum un prag de 3% din PIB pentru deficitul bugetar sau o limită maximă de 60% din PIB pentru datoria publică (limită care, în treacăt fie spus, oricum era depășită de multă vreme de mai multe din economiile dezvoltate din Europa).

Însuși motorul zonei Euro, parcimonioasa Germanie, despre care se știe că are o foarte strictă politică bugetară ce nu intră niciodată pe deficit, a renunțat la orice fel de rețineri și a dat drumul la cheltuieli mai mari decât veniturile încasate.

Între timp, în România, Guvernul Orban s-a angajat, prin ministrul său de Finanțe, la o adevărată cavalcadă a împrumuturilor, Florin Cîțu împrumutând, în numele nostru, al tuturor, peste 72 de miliarde de lei numai în 2020.

Din noiembrie 2019 și până în prezent, adică pe tot mandatul său de ministru, Florin Cîțu a împrumutat aproape 90 de miliarde de lei.

Asta în condițiile în care poziția financiară a României este departe de a fi una fericită, atât din cauze conjuncturale – pandemia de coronavirus, cât mai ales structurale: o arhitectură bugetară în care predomină cheltuielile de personal și cele sociale, alături de un nivel redus al încasărilor bugetare (procentul veniturilor bugetare în PIB este unul dintre cele mai reduse din UE).

România a încheiat 2019 cu un deficit bugetar peste pragul de 3% din PIB, mai exact 4,6% și s-a angajat că va încheia 2020 cu 3,6% din PIB, urmând să revină la sub 3% abia în 2022.

A venit însă pandemia și ministrul de Finanțe vorbește azi de un deficit de 6,7% din PIB pentru 2020, în timp ce majoritatea analiștilor economici, în frunte chiar cu Consiliul Fiscal, vorbesc mai degrabă de un 10% din PIB.

Iar datoria publică a României era estimată de Comisia Europeană, la începutul lui mai, că va ajunge la 46,2% din PIB, în 2020 și, atenție, la 54,7% în 2021.

În consecință, discuțiile despre capacitatea României de a-și plăti datoriile la niște costuri rezonabile au devenit tot mai dese, cu atât mai mult cu cât agențiile internaționale de rating amenință că vor retrograda țara noastră în categoria nerecomandată investitorilor, iar percepția investitorilor asupra riscului suveran al României s-a deteriorat vizibil în ultimele luni.

În ceea ce îl privește pe Florin Cîțu, el continuă să se împrumute cam 5 miliarde lei pe lună, fără să aibă amabilitatea să ne spună și nouă  ce intenționează să facă cu banii.

Mai ales că nici mediul de afaceri, nici populația nu pot spune că au beneficiat până acum de acești bani.

Tot ce ne spune ministrul de Finanțe este despre alocările fără precedent pe care le-a făcut pentru investiții. Florin Cîțu susține că mai bine îndură populația acum, fără pensii, alocații și salarii mărite, pentru ca să poată generațiile viitoare să se bucure de bunăstarea investițiilor pe care le finanțează Guvernul.

Deocamdată, ca urmare a suspendării restricțiilor de natură fiscală, impuse de Tratatul UE, pe fondul pandemiei de coronavirus, Guvernul de la București a scăpat de grija procedurii privind deficitul excesiv, anunțată deja de Comisia Europeană pentru România.

Ce se va întâmpla însă când marile economii europene își vor reveni după coronacriză și lucrurile vor începe să intre în matca lor inițială?

Așa cum este cunoscută Germania, euforia cheltuielilor publice nelimitate nu va dura la infinit și Europa va reveni, sub îndrumarea Berlinului, la vechile constrângeri bugetare.

Are țara noastră capacitatea să își revină economic până atunci? Pot guvernanții să aducă deficitul bugetar la un nivel mai aproape de cerințele europene și datoria publică la niște valori sustenabile sau ne vom trezi prinși cu pantalonii în vine?

Și cine va salva atunci România de la rușine? Planul de relansare economică prezentat de Guvernul Orban, care se bazează pe niște iluzorii bani europeni? Investițiile finanțate din alocările fără precedent despre care vorbește ministrul de Finanțe?

Partenerii noștri din Uniunea Europeană, care încă de la începutul pandemiei de coronavirus și până în ziua de zi refuză să vorbească despre o datorie comună?

Instituțiile financiare internaționale, în frunte cu F.M.I.? Și care ar fi costul?

Dat fiind precedentul numit Grecia, se poate spune fără teama de a greși prea mult că pentru nivelul de trai al populației costurile vor fi uriașe, pe termen lung.

Bine, și de bunăstarea adusă de investițiile finanțate de Florin Cîțu când ne mai bucurăm?