Pe langa acest aspect, trebuie retinut ca cei care, totusi, lucreaza in mai multe locuri dau aiurea bani statului. Cumulul de functii reprezinta posibilitatea oricarei persoane de a incheia nu doar unul, ci mai multe contracte de munca. Potrivit art 35 din Codul muncii, „Salariatii care cumuleaza mai multe functii sunt obligati sa declare fiecarui angajator locul unde exercita functia pe care o considera de baza”. De altfel, articolul 35 este singurul din Codul muncii care reglementeaza cumulul de functii. Aceasta tratare lapidara nu pare a fi in concordanta cu importanta practica a cumulului de functii, importanta potentata si de desfiintarea conventiilor civile de prestari servicii (in acest articol facem abstractie de faptul ca desfiintarea conventiilor civile este inca o chestiune controversata).
In aceste conditii, ramane ca o solutie cumulul de functii. Dupa cum am spus, tratarea sumara a acestei problematici de catre noul Cod al muncii, dar si de catre legislatia fiscala, atrage o serie de intrebari cu privire la timpul de munca, modul de calcul al impozitului pe salariu si prestatiile de asigurari sociale.
Cine munceste in doua locuri incalca legea
Conform art. 111 alin. 1 din Codul muncii, „Durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare”. Aceasta inseamna ca un salariat nu poate munci, in principiu, mai mult de 48 ore pe saptamana. Totodata, potrivit art. 101 alin. 1 din Codul muncii, „Angajatorul poate incadra salariati cu program de lucru corespunzator unei fractiuni de norma de cel putin doua ore pe zi, prin contracte individuale de munca cu timp partial”
In situatia in care o persoana este salariata la un angajator cu norma intreaga, adica 40 ore/saptamana, se pune problema daca mai poate incheia si un contract de munca cu timp partial. Un calcul aritmetic simplu ne conduce la un raspuns negativ: o persoana care este salariata cu norma intreaga nu ar mai putea incheia si un contract de munca cu timp partial, deoarece s-ar depasi cu doua ore durata maxima legala a timpului de munca stabilita in art. 111.
In conformitate cu art. 35 alin. 2 din Codul muncii, salariatii care cumuleaza mai multe contracte au obligatia sa declare fiecarui angajator locul de munca unde exercita functia pe care o considera de baza. Obligatia declararii functiei de baza are relevanta mai ales din perspectiva modului de calcul al impozitului pe salariu.
Potrivit ordonantei privind impozitul pe venitul global, impozitul pe salarii se calculeaza astfel:
a) la locul unde se afla functia de baza, prin scaderea din venitul brut inclusiv a contributiilor obligatorii la bugetul asigurarilor sociale, sanatate si somaj.
b) pentru veniturile salariale obtinute in alta parte decat la functia de baza, impozitul se calculeaza prin scaderea din venitul brut doar a contributiei la fondul de sanatate, nu si a contributiilor la bugetul asigurarilor sociale si nici la fondul de somaj.
Dar, desi nu sunt deductibile, sunt totusi datorate. Situatia este total anormala, mai ales in contextul in care angajatorii au fost, practic, fortati sa elimine conventiile civile de prestari servicii (pentru care de principiu nu se datora CAS si nici somaj).
Dupa cum am vazut, persoana angajata cu contract de munca cu program normal care incheie totodata si un contract cu timp partial de munca cu un alt angajator datoreaza in ambele cazuri contributia de asigurari sociale. Dupa cum se stie, aceasta contributie nu este datorata doar de salariat, ci si de catre ambii angajatori. In aceste conditii, se pune intrebarea: in ce masura aceasta situatie influenteaza in mod pozitiv cuantumul prestatiilor de asigurari sociale datorate de catre stat? Ma voi opri doar asupra prestatiilor de asigurari sociale reprezentand indemnizatii pentru incapacitate temporara de munca. In conformitate cu art. 133 din Legea nr. 19/2000 (modificata prin Ordonanta de urgenta nr. 9/2003), calculul si plata indemnizatiei de asigurari sociale se fac pe baza certificatului medical care constituie ordin de plata. De asemenea, este stiut ca, in conformitate cu Ordinul Ministerului Sanatatii nr. 942/2001 privind eliberarea certificatelor medicale, acestea constituie documente cu regim special; este, practic, imposibil ca pentru aceeasi perioada de concediu medical sa se inmaneze unei persoane doua exemplare ale certificatului de concediu medical. In aceste conditii, orice salariat care cumuleaza contracte de munca este pus in situatia sa aleaga angajatorul caruia ii va solicita sa calculeze si sa plateasca indemnizatia de concediu medical. Dupa cum se vede, desi articolul 99 din Legea nr. 19/2000 instituie regula ca prestatiile de asigurari sociale se datoreaza pe baza contributiei de asigurari sociale datorate si achitate, totusi aspecte practice impiedica realizarea acestui deziderat. Aspecte care fie nu au fost luate in calcul din cauza lipsei unei viziuni de ansamblu in procesul de legiferare, fie in mod deliberat au fost ignorate.
CAS se plateste si la norma partiala
In conformitate cu dispozitiile articolului 5 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 19/2000, datoreaza contributia la asigurarile sociale persoanele care desfasoara activitati pe baza de contract individual de munca. Nu se precizeaza ca ar fi vorba doar de contractele individuale de munca cu norma intreaga.
Aceeasi este situatia si in cazul contributiei la fondul de somaj, datorata conform Legii nr. 76/2002. Asadar, aceste contributii se datoreaza si in cazul contractelor de munca cu timp partial si nu pot fi deduse la calculul impozitului pe salariu.
