Reclama e sufletul comerţului, dacă începi o afacere cu 5 dolari investeşte 4 în publicitate, ştim. Numai că am ajuns în timpurile când ambalajul bate marfa, iar presa (astăzi în mare parte online) nu face excepţie. O fi bine?

Înainte (adică în epoca pre-Internet), când se întâlneau 3-4 gazetari de la publicaţii diferite (sau chiar din ţări diferite) se sfătuiau cum să facă să adune informaţii mai interesante şi să le prezinte într-o formă cât mai atrăgătoare. Măria Sa Cititorul trebuia servit cât mai bine, o condiţie obligatorie pentru supravieţuirea în piaţa media. Acum, preocupările sunt altele.

La European Newspaper Congress, desfăşurat recent la Viena, au vorbit jurnalişti de pe întreg continentul. Toţi reveneau la aceeaşi temă: cum să răspândim materialele pe cât mai multe canale de comunicare: reţele de socializare, newslettere, cross-uri cu parteneri etc.

Doi invitaţi speciali de la New York Times au prezentat ultimul răcnet în materie: ziarul pe ceas. Au fost şi voci aprobatoare, pe considerentul că vom citi în timp ce facem jogging. Omul permanent conectat la evenimente nu mai poate nici s-o ia la fugă fără să afle ultimele noutăţi. Pentru asta, va alerga cu ochii pe un ecran minuscul, ţinând braţul îndoit şi riscând să se împiedice de un ciot de copac şi să îşi spargă capul.

Mai nou, marile cotidiene, precum NYT sau The Guardian, încep să publice articole direct pe Facebook. Probabil că în viitor companiile media vor închiria faţadele clădirilor şi vor aşterne articolele acolo, cu un calup publicitar în corpul textului.

Deci hai să scriem orice, orice prostie, dar să ajungă în cât mai multe locuri şi la cât mai mulţi cititori. Că aşa atragem contracte de reclame, pe bază de număr. Şi din aceste contracte trăim. Puţine publicaţii din lume, cu public fidelizat şi specializat, precum Financial Times, îşi permit să publice conţinut contra plată.

Dar goana după difuzare în defavoarea producţiei (şi a calităţii producţiei) se întoarce împotriva noastră, a ziariştilor. Subsolurile site-urilor (româneşti şi nu numai) gem de criticile comentatorilor care ne reproşează că le dăm informaţii inexacte sau exagerate. Prestigiul presei ca scăzut, iar advertiserii au simţit asta. Într-un fel negociezi un contract cu un agent economic renumit pentru produsele utile scoase pe piaţă, şi în alt fel cu un şarlatan care înveleşte brânza stricată în staniol.

Meseria de jurnalist, tot mai ieftină, e slăbită metodic de o industrie aparent soră, aceea a PR-ului. O analiză realizată de Pew Research Centre şi citată de The Guardian, arăta că în 2013, în SUA, existau de 5 ori mai mulţi PR-işti decât ziarişti, iar diferenţa medie de salarizare era de 20.000 de dolari pe an în favoarea PR-iştilor.

Sistemul îşi urmează cursul – de ce să finanţez un reporter gata să-şi rişte sănătatea, libertatea sau chiar viaţa pentru o exclusivitate, când pot să dau banii unui băiat deştept (de cele mai multe ori, fost reporter) care să plaseze informaţia convenabillă mie în acelaşi vehicul media?

Tot încercând să păcălim cititorii, am căzut în propria capcană şi ne-am păcălit pe noi.