Şi bogaţii, şi săracii plătesc la fel biletul de tren. Împart în mod egal aglomeraţia şi frigul. O fi bine?

3 ianuarie, seara. Pe la TV se perindă  imagini din Gara de Nord, cu cetăţeni vineţi de frig şi cu nervii-n piuneze de câte ore au mers înghesuiţi ca sardelele în trenurile CFR-ului ca să ajungă în Bucureşti, după minivacanţa de Sărbători. Oamenii spun că CFR-ul n-a suplimentat decât pe ici, pe colo numărul de vagoane. Mai mult, văzând că în gările patriei era mai multă aglomeraţie decât într-un templu hindus în zi de sărbătoare, unii au lăsat în plata Domnului vagoanele CFR şi au ales alte drumuri  să ajungă în Capitală.

Nu trebuie să faci MBA ca să judeci că, dacă ai o cerere în creştere pentru un produs pe o piaţă de oligopol (asta ca să fiu darnic cu CFR-ul), ăsta e un prilej bun să-ţi rotunjeşti veniturile. Dacă a văzut că în gara din Sinaia nu mai e loc de aruncat un ac printre bucureştenii cu porcu-n gât şi cu vinu-n cap care au ca unică dorinţă să se arunce cât mai repede în patul cald de acasă, ei bine, directorul CFR ar fi trebuit să pună pe şine câte un tren pe oră pe ruta Sinaia – Bucureşti-Nord. Trenul merge, banul curge…

Este probabil o exagerare, dar imaginile de la începutul acestui an, copii la indigo dupe cele de anul trecut,de acum doi ani, de acum trei ani, etc, sunt rezultatul politicii statului român de a subvenţiona, otova, serviciile pe care el, statul, le consideră publice. Bugetul plăteşte o parte din preţul fiecărui bilet de tren, de metrou, de tramvai, de autobuz sau troleibuz. Cea mai mare parte! „Afacerea” costă un miliard şi jumătate de lei în acest an, numai pentru CFR Călători şi Metrorex. Dar, la limită, nici asta nu ar fi cea mai mare tragedie.

Revenind la exemplul de mai sus, directorul CFR nu putea pune pe şine un nou tren pentru că asta i-ar fi adus pierderi, nu profit, iar asta este o tragedie de principiu. Se întâmplă aşa pentru că preţul biletului este mult mai mic decât costul călătoriei, iar pierderea suplimentară ar trebui acoperită, în consecinţă, printr-o suplimentare a subvenţiei bugetare. Care nu se ştie dacă şi când va fi operată.  Las la o parte detaliile legate de costurile fixe sau de capacitatea managementului de stat de a cheltui banii eficient, esenţial este că o societate comercială, de stat din păcate, în speţă CFR Călători, nu-şi permite să aplice o elementară logică de piaţă: nu poate onora cererea. Adică nu poate vinde mai mult, deşi i se cere asta, pentru că ar ieşi în pierdere, nu în profit. Personal, le-aş dori falimentare grabnică, dacă n-ar fi de stat (şi ar trebui să plătesc inclusiv eu oalele sparte) şi dacă n-ar avea, din păcate, monopol pe majoritatea traseelor de cale ferată.

Problema este exact acest principiu al subvenţiei nediferenţiate. Biletul de tren costă la fel de puţin şi pentru un angajat de multinaţională, şi pentru un şomer. La fel şi cartela de metrou sau abonamentul de autobuz. Statul plăteşte aceeaşi sumă de bani pentru fiecare, chiar dacă primul şi-ar permite să plătească acel cost real al biletului – nu pun aici problema, la fel de reală, a componentelor acelui cost. Poate suna neplăcut o pledoarie pentru scumpirea unui serviciu, dar, oricât ar părea de trist, doar Soarele se ridică pe gratis! Preţul mic are un cost mult mai mare: acela al menţinerii subdezvoltării şi al perpetuării serviciilor proaste. Este adevărat că mi s-ar putea reproşa că dacă CFR ar avea pe mână mult mai mulţi bani s-ar înmulţi proporţional şi vilele directorilor sau ale „mentorilor” lor politici. Dar aceasta este o chestiune prea puţin principială, sau aşa mi-aş dori!