La trei ani de la tragedia greacă, aceea care a însemnat începutul crizei zonei euro, pachetul de salvare pentru Cipru confirmă faptul că nu există viaţă inteligentă în Europa, sau, parafrazându-l pe Einstein, există două lucruri care sunt infinite pe lume: costurile asociate unor restricţii de a scoate bani din bănci, cu taxe pentru micile economii, şi prostia omenească. Şi de primele nu sunt sigur, se arată în comentariul citat.

Depozitele micilor depunători constituie un pilon de bază al societăţii şi al democraţiei, drept pentru care trebuie să constituie ultima opţiune pentru rezolvarea crizei datoriilor. Să ceri să plătească depunătorii înainte de debitori încalcă o normă scrisă deja în cartea a cincea a Bibliei. Singura ţară care a făcut asta în criza datoriilor din anii 80 a fost România, iar Ceauşescu a sfârşit în faţa plutonului de execuţie, aminteşte comentatorul cotidianului spaniol.

Iar impunerea acestui fel de decizii fără un ‘Plan Marshall’ care să scoată ţara din mizerie, cu un plan de ajustări fiscale care condamnă Ciprul la depresiune, şi cu un împrumut care plasează datoria publică la peste 150% din PIB – este pur şi simplu o aberaţie economică. Într-un an, va trebui efectuată o absolvire de plată pentru datoria publică şi alta pentru depunători? Este evident că în astfel de condiţii, Ciprul ar fi trebuit să solicite ieşirea fulminantă din zona euro, şi ajutorul financiar direct de la FMI.

Însă ca să fie învăţătură de minte pentru o ţară păcătoasă şi nişte ruşi care spală bani, Europa trece peste două principii de bază ale Tratatelor: datoria publică garantează depozitele sub 100.000 de euro, iar restricţionarea retragerii de bani împiedică mobilitatea completă a capitalurilor. Criza sistemică apare când există elemente comune, iar acesta este un exemplu ca la carte. Comportamentul depunătorilor în faţa unor astfel de fapte este ca un circuit aleatoriu, aşa cum este cel pe care îl urmează electronul într-un atom: dinamica este imprevizibilă, însă în cadrul acestui haos, există o ordine. Este normal ca azi, luni, să vedem multă tensiune pe pieţele financiare, în special în privinţa acţiunilor bancare şi primelor de risc ale economiilor periferice, şi ca moneda euro să se deprecieze puternic.

Din vara trecută, pieţele funcţionează însă sub vălul ignoranţei care a provocat intervenţia oportună a lui Draghi. Berlusconi şi Grillo par să aducă veşti bune, de vreme ce bursele cresc şi primele de risc scad. Iar dacă executivul comunitar estimează că, fără noi măsuri de ajustare, deficitul public al Spaniei va ajunge la 7%, este de asemenea o veste bună pentru investitori, observă cu ironie comentatorul citat. În plus, neplata datoriei guvernului irlandez către BCE este un semnal excelent pentru a cumpăra bonuri de trezorerie pentru zece ani, şi toate constituie ceea ce unii economişti numesc în continuare pieţe eficiente.

O bancă centrală are un rol decisiv în rezolvarea crizei datoriilor. Atunci când investitorii se sperie şi nu consideră sigură decât datoria publică a ţărilor centrale, banca naţională trebuie să acţioneze drept creditor de ultim recurs pentru a evita o depresiune, însă aşa cum se vede din nou, în Cipru, banca centrală nu poate şi nici nu trebuie să rezolve problemele de solvenţă. În cazul depozitelor, decizia din Cipru a fost una politică, nenecesară, însă ale cărei efecte se vor extinde. Băncile elene au dat faliment după ştergerea datoriei publice în 2011, aşa cum au făcut-o şi cele cipriote -iar acestea din urmă nici nu au fost încă recapitalizate. Grecii au scos deja 30% din depozitele din bănci, şi totul se poate înrăutăţi, pe cât probabil.

În astfel de cazuri, corect din punct de vedere politic este să se spună că Spania nu e Cipru, însă aşa cum s-a văzut în America Latină, aceste crize nu se rezolvă cu poziţii corecte din punct de vedere politic. De la Don Quijote încoace, şi noi, în Spania, arată comentatorul El Pais, avem tendinţa să menţinem vălul ignoranţei. În 1873 a avut loc una dintre primele crize financiare globale; Spania avea de lucru cu prima republică, apoi cu războaiele civile, aşa că abia dacă a fost afectată. Însă şase ani mai târziu, Spania s-a văzut nevoită să renunţe la convertibilitatea pesetei şi s-a adâncit într-unul din secolele cele mai întunecate ale istoriei.

În Spania a existat deja un plan de recapitalizare a băncilor în 2012, iar probabilitatea unor restricţii de retragere a depozitelor continuă să fie foarte redusă. Însă dincolo de asta, este vorba de o ţară în depresiune, şi în care relansarea economiei nu a ajuns, şi nici nu este aşteptată. Aici se crede orbeşte în mantra potrivit căreia ‘exporturile merg bine’ – deşi cei mai importanţi parteneri europeni au intrat în recesiune, iar vânzările dinspre Spania au scăzut puternic din vara trecută. Nu este o problemă de competitivitate, ci de cererea slăbită din partea clienţilor, inclusiv din partea Germaniei. Şi pe lângă creştere economică, pentru a întoarce datoria publică către stabilitate este nevoie de un excedent fiscal primar. Deficitul primar depăşeşte 4%, astfel că Spania mai are de trecut de alte ajustări puternice ale cheltuielilor. Cu toate acestea, se mai arată în comentariul menţionat, cu atâtea mişcări în cheltuielile publice din 2012, nimeni nu mai ştie care este realitatea.

Iar banca de rebuturi a Spaniei este un soi de monstru pe care nimeni nu-l pricepe şi care va ajunge, în cele din urmă, să se revolte împotriva propriilor creatori. În ciuda curăţeniei făcute din 2009, băncile spaniole văd cum li se reduc mişcările, cum creşte numărul rău-platnicilor cu o viteză riscantă, şi mai ales printre micii întreprinzători, şi cum scad enorm preţurile activelor imobiliare. Ceea ce ştiu economiştii depresiunilor este că, până nu este curăţat sistemul bancar, creditele nu vor reveni, iar economia va continua să piardă locuri de muncă şi să genereze nefericire.

În cadrul crizei din zona euro, cea mai rea este morala care o susţine. Economiştii au scăpat de filosofia morală a secolului 19, însă Merkel şi crucişătorii austerităţii sinucigaşe i-au prins din nou. SUA au demonstrat că această criză nu este un blestem divin, şi au arătat şi cum se rezolvă; politica economică americană nu este lipsită de riscuri, însă acestea sunt infinit mai mici decât cele presupuse de lipsa de acţiune şi de cârpelile pe care le fac europenii.

Salvarea financiară din Cipru va provoca tensiuni şi trebuia să constituie un semnal tocmai pentru schimbarea politicii economice. Ne înşelăm dacă punem noi plasturi. Sistemele complexe în care dispare volatilitatea îşi sporesc artificial vulnerabilitatea, iar variabila pe care niciun guvern nu o controlează în criza datoriilor este stabilitatea socială. Îndeajuns – se încheie comentariul citat.
SURSA: Agerpres