Schemele Ponzi atrag atenţia tuturor în special când sunt descoperite fraude de proporţii. Bernie Madoff, bineînţeles, a beneficiat de foarte multă atenţie când escrocheria sa de 20 mld. dolari s-a prăbuşit la sfârşitul anului 2008. La fel şi Allen Stanford (foto), care a fost condamnat recent la 110 ani de închisoare pentru păgubirea investitorilor cu mai mult de 7 mld. dolari pe parcursul a 20 de ani.
Dar s-a dovedit faptul că industria Ponzi este mult mai largă şi mai adâncă decât sugerează chiar şi cele mai mari fraude descoperite. Aceasta este o lecţie cuprinsă în noua carte: Puzzle-ul schemei Ponzi: O istorie şi o analiză a artiştilor infracţiunii şi a victimelor, scrisă de profesorul de drept Tamar Frankel de la Boston University.
Pierderile cauzate de schemele Ponzi şi alte fraude asociate au costat investitorii circa 10 mld. dolari pe an, potrivit lui Frankel, iar victimele pleacă de la oameni obişnuiţi până la directorii executivi ai unor instituţii financiare mari. Cea mai cunoscută schemă de tip Ponzi din România a fost Caritas, care a atras, în perioada 1992-1994, peste două milioane de oameni.
Într-o schemă Ponzi de bază, artizanii fraudei plătesc beneficii investitorilor vechi care câştigă de pe urma noilor investitori – un sistem care se dărâmă când jucătorii nu mai vin cu sume noi.
Iată patru semne că o afacere are la bază o schemă Ponzi, pe care Frankel le detaliază în cartea sa:
1.Venituri mari! Risc scăzut! Un principiu de bază al oricărei investiţii spune că veniturile mari aduc în general un risc pe măsură. Dacă ţi se promite contrariul trebuie să fii suspicios. Un corolar similar a folosit şi Madoff: Venituri incredibil de consistente indiferent dacă piaţa merge în sus sau în jos.
2.De unde provin banii? Este complicat. Escrocii spun adesea poveşti complexe pentru a-şi explica veniturile fantastice. Schema iniţială a lui Charles Ponzi pretindea că investeşte în cupoane internaţionale de răspuns – un instrument poştal interschimbabil în ţările membre UPU (Uniunea Poştală Universală) cu unul sau mai multe timbre reprezentînd contravaloarea expediţiei unei scrisori obişnuite în regim prioritar local sau o scrisoare airmail trimisă peste hotare – care pot fi răscumpărate în multiple monede. Alte scheme pretindeau că includ rubine sintetice, mori de vânt, ferme hidroponice, mănuşi de latex, dispozitive pentru ambulanţe, închirieri de numere de telefon canadiene şi depouri de autobuze.
3.Este ilegal, dar este sigur. Unii impostori tind să fie foarte deschişi cu privire la faptul că preferă să nu spună totul investitorilor, scrie Frankel. S-ar putea să spună că se tem de competitori şi se oferă să returneze banii investitorilor prea curioşi (ca efect, ei ameninţă cu excluderea din cluburi exclusiviste dacă insistenţele continuă). În unele versiuni extreme, escrocii ies la atac cu „ilegalitatea sigură“: aranjamente care se presupune că funcţioneză prin evaziune fiscală, spre exemplu. Un şarlatan pretindea că oferă o investiţie deschisă în mod normal doar angajaţilor unei companii financiare care l-a angajat şi pe el.
4.Nici măcar nu îţi vor banii. Creatorii de scheme Ponzi se codesc adesea să ia banii investitorilor, mişcare care poate distruge orice suspiciune. Ei invocă şi cuvinte răsunătoare precum „bancă“, „voucher“, „garanţii“ sau „încredere totală şi credit“ şi îşi numesc investiţiile „trusturi“ sau „unităţi de trust“.
În final, Frankel scrie că „escrocii par oameni oneşti. Sunt similari cu antreprenorii, mereu optimişti, şi se comportă ca şi cum ar fi (şi sunt) vânzători talentaţi“.
SURSA: NPR