Vești bune și mai puțin bune de la Jeffrey Franks! România este stabilă și nu a fost niciodată aproape de faliment, dar mai are destule probleme de rezolvat.
Bineînțeles, “o anumită parte a presei” s-a concentrat pe mesajele negative: sistemul sanitar e “bolnav”, arieratele sunt mari, companiile de stat sunt nerestructurate iar investițiile sunt puține. Da, așa este, nu încape îndoială. Dar a fost vreodată altfel? Sau este vorba doar despre o boală veche pe care frumoasa Românie a făcut-o uitată sub un strat gros de fard cumpărat din import pe banii investitorilor străini în anii de boom?
Este evident că semnalele din economie sunt pozitive. Avem creștere economică, avem exporturi în creștere, apar din ce în ce mai multe locuri de muncă. În ciuda bocitoarelor de serviciu, orice om cu capul pe umeri înțelege acest lucru, la fel de bine cum înțelege boala sistemului de stat și nevoia imperioasă de privatizare a societăților care mai au încă șanse de supraviețuire, precum și importanța renunțării la agenții economici pe post de găuri negre în buget.
Sunt convins că și premierul Boc înțelege acest lucru. Marea problemă este însă ce se va întâmpla cu bruma de surplus care este așteptată sa vină în următoarele 18 luni.
Nevoile de natură electorală trebuie și ele înțelese. În fond, nici Băsescu și nici Boc nu le pot face pe toate de unii singuri. În ciuda declarațiilor foarte curajoase – în special ale celui dintâi – este clar că vin alegerile și că războiul cu actuala Opoziție nu va fi nici pe departe un marș triumfal al PDL. Partidul aflat la putere are nevoie de tot sprijinul pe care-l poate primi. Și atunci tentația pomenilor electorale, singura rețetă politica ce a fost învățată și aplicată până acum pe scară largă la noi, este foarte mare.
Dar plapuma electorală cu care poată să se învelească Boc e un pic cam scurtă chiar și pentru scundul nostru premier. Cei de la FMI au identificat care sunt măsurile de stimulare pe care le-ar avea guvernul la îndemână: investiții, reducerea CAS sau creșterea salariilor bugetarilor. Nu pe toate trei, nici măcar două dintre ele, ci numai una. Dar ce să alegi?
În mod evident, un program de investiții în infrastructură ar fi alegerea cuminte și benefică pe termen lung. Dar efectul electoral ar tinde probabil către zero. În extrema cealaltă, creșterea salariilor ar fi foarte ușor de “vândut” către electorat. V-am luat la greu, vă dăm înapoi acum la bine. Dar impactul economic al unei asemenea măsuri se apropie binișor de genunchiul broaștei. Capital a susținut întotdeauna – și continuă să o facă – reducerea CAS. Aceasta ar acționa atât în interesul angajatorilor cât și în cel al angajaților. Iar marele avantaj ar veni din faptul că ar beneficia în mod egal atât oamenii muncii de la stat, cât și cei din sectorul privat. Ar stimula crearea de locuri de muncă și ar aduce România mai aproape de structura taxelor din statele puternice ale UE.
Într-un cuvânt, este masura curajoasă care ar putea să împuște doi iepuri dintr-un foc: stimularea economiei și a consumului. Singura condiție ar fi ca statul să rămână consecvent și foarte determinat în combaterea muncii la negru.
Rămâne de văzut care va fi opțiunea lui Boc. Și cât de confortabil se va simți el cu o măsura care, din punct de vedere politic, nu-i acoperă complet nici capul, nici picioarele.